Copii cu autism

FORUM INFORMATIONAL PENTRU RECUPERAREA COPIILOR CU AUTISM
 
AcasaAcasa  PortalPortal  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Mar 10 Iul 2012 - 4:56

"Types of attitudes in parents' world, about Autism Planet

Acum doi ani cind am inceput acest lung drum nu cunosteam varietatea problemelor care apar atunci cind intr-o familie aterizeaza un extraterestru de pe Autism Planet, si nu constientizam nici varietatea reactiilor parintilor. De exemplu, m-a intrigat faptul ca pentru a intra intr-un cunoscut centru privat, singurul in care se spune ca se face ABA ca la carte, se organiza un interviu dur cu parintii inainte. Ma intrebam ce amestec au parintii in problema...de ce sunt ei atit de importanti? Acun insa inteleg motivatia si as face la fel. Mai mult, am hotarit de ceva vreme ca nu o sa mai ajut decit parintii din anumite categorii...cei care vor sa se mobilizeze pentru copilul lor. Despre cei din celelalte categorii...e crucea lor, chiar daca deocamdata nu o vad.
Imi spunea chiar ieri o prietena ca poate e o prejudecata sa consideram automat ca toti parintii ar face orice pentru copiii lor...in realitate, din ceea ce vedem la fata locului rezulta ca unii parinti fac copii din spirit de conservare (unii chiar din egoism) si odata aparute incercari de tipul acesta incep sa realizeze mai degraba ce nu sunt dispusi sa faca decit ce sunt in stare sa dea din viata lor pentru copilul respectiv.

Deci ce tipuri de parinti gasim, in functie de variabila timp si atitudinea fata de problema:
a. Parintii care refuza ceea ce se intimpla si asteapta o minune. Sunt cei care umbla cu copilul la toti specialistii din zona si chiar din alte orase, medici si terapeuti, in speranta ca le va infirma cineva diagnosticul - si chiar apare de obicei cite cineva care infirma pe moment: atunci ei au sperante si incep sa interpreteze orice semn pozitiv drepte semn de revenire...dar nu e decit un aspect temporar, starea de ansamblu ramine aceeasi (am vazut si cazuri care si-au revenit spontan dar totusi sunt prea putine ca sa justifice aceasta atitudine).
b. Parintii care accepta diagnosticul dar sunt pasivi. Sunt cei care considera ca au prea multe probleme in rest (alti copii, singuratate, parinti bolnavi, lipsa de bani) si ca nu au resurse pentru a interveni. Acum de curind am vazut un caz care ar putea sa mearga la scoala normala si va fi data la scoala speciala pentru ca "sa nu se sperie copiii normali de ea" (are un usor handicap la un picior si un IQ ceva mai scazut, probabil usor peste 80). Asemenea cazuri ma intristeaza, sunt copii care se vor plafona la un nivel scazut pentru ca nimeni nu a cerut si nu a crezut ca se poate mai mult pentru ei.
c. Parintii care lupta pe termen scurt. Sunt cei care accepta diagnosticul si incearca remedii diverse dar numai pe termen scurt: incearca homeopatie dar numai pentru o luna, medicamente dar numai pentru o luna, ABA mai usurel asa ca sa vada ce se intimpla...problema e ca nu se poate iesi din Autism Planet doar investind resurse "pe jumatate". Tot in aceasta categorie intra si cei care cred in "efectul magic al pilulei" si umbla la toti medicii specialisti in domeniu asteptind o revenire spectaculoasa in urma tratamentului cu Rispolept, Cerebrolizin/Risatarun, Encephabol etc. Sa mentionez aici ca pina acum, dintre toti copiii despre care am auzit si nu sunt putini, am vazut unul singur care se pare ca isi revine cu tratament medicamentos...si unul singur caruia i-a folosit Cerebrolizinul, insa avea IQ 65 si o virsta mica atunci cind a facut mai multe serii de Cerebrolizin (in urma lor s-a dezvoltat vorbirea dar au ramas probleme majore de socializare si contact vizual).
d.Parintii care lupta pe termen lung. Sunt cei care dupa un timp oarecare accepta diagnosticul (sau si-l formuleaza singuri, dupa caz!) si nu mai pierd energie importanta umblind la specialisti pentru confirmarea/infirmarea lui. Acestia sunt deschisi la abordari cit mai diverse si sunt dispusi sa faca schimbari importante in viata lor si in relatia cu copilul pentru a il salva - ei au si sansele cele mai mari sa reuseasca.
Bineinteles, daca i-as intreba acum, nu ar recunoaste ca fac parte din altceva decit din categoria "d" :( realitatea sta insa asa cum va spun..."

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Mar 10 Iul 2012 - 7:44

"Bunicii in viata copilului cu autism

Psiholog Andreea Măţăuan

Diagnosticul de autism pus copilului determină în membrii familiei o serie de sentimente ce cu greu pot fi descrise în cuvinte. Părinţii celui mic, cei la care ajunge pentru prima dată acest cuvânt nou şi greu, „autism”, trec prin şoc, prin negare, prin sentimente de disperare, de neajutorare, de însingurare, de mânie, de vinovăţie. Deoarece deciziile trebuie luate rapid în ceea ce priveşte planul de acţiune pentru copil, părinţii demarează căutările pentru cea mai bună soluţie, chiar în timp ce traversează aceste stări, pe cât de fireşti, pe atât de dureroase şi de bulversante. Ei încearcă să pună cap la cap toate informaţiile acumulate recent şi să găsească o echipă bună de terapeuţi, fie că optează pentru terapia acasă sau pentru terapia la un centru specializat.

După ce s-a stabilit un plan de lucru, viaţa membrilor familiei se reorganizează şi ea astfel încât să răspundă cât mai bine noilor nevoi ale copilului. Pe lângă orele de terapie, rămân multe ore în care părinţii sunt la serviciu şi cel mic are nevoie de supraveghere şi de stimulare adecvată. Persoana care stă cu copilul în orele respective trebuie să cunoască modul potrivit de a aborda copilul şi obiectivele pe care echipa terapeutică le-a stabilit împreună cu familia. După cum ştim, în cazul copilului cu autism este nevoie ca toată lumea să acţioneze în aceeaşi direcţie şi să meargă într-un ritm similar pentru ca rezultatele să fie optime şi durabile.

Acum se pune întrebarea, cine va fi această persoană care va sta cu copilul în intervalul orar neacoperit de terapie. Se întâmplă, în anumite cazuri, ca unul din părinţi, cel mai adesea mama, să renunţe la serviciu şi să asigure atenţia şi stimularea necesară fiului sau fiicei ei. Dar acest lucru nu este posibil în toate familiile. Costul terapiei fiind unul ridicat, este nevoie ca ambii părinţi să muncească, caz în care se apelează la bunici.

Apelând la bunici, pe lângă faptul că scutim costul suplimentar al unei bone, avem certitudinea că cel mic va sta cu cineva care îl iubeşte şi care îi vrea doar binele. Însă vom vedea că, deşi iubirea necondiţionată şi dorinţa de a-i fi bine copilului sunt foarte preţioase, ele nu sunt şi suficiente pentru evoluţia copilului. Nu vom lua în discuţie cazurile fericite în care bunicii au înţeles ce trebuie făcut şi acţionează în consecinţă, ci ne vom concentra asupra situaţiei în care bunicii nu acceptă situaţia prezentă şi acţionează de multe ori diferit sau chiar opus faţă de cum şi-ar dori părinţii. Probabil în foarte multe familii există cel puţin un astfel de bunic, iar situaţia se complică dacă acel bunic e cel care supraveghează cel mai mult copilul.

Bunicii care neagă condiţia copilului

Bunicii aflaţi în negare sunt cei care în permamenţă încearcă să găsească scuze pentru comportamentele nepotului lor: „Ce dacă nu vorbeşte, şi copilul vecinei a vorbit la 5 ani şi uite ce bine e acum”, „Se tăvăleşte pe jos când vrea ceva pentru că e foarte răsfăţat”, „Nepotul meu e foarte tehnic, poate să stea o zi întreagă cu un telefon în mână şi nu se plictiseşte” sau „Copilul nu e deloc agitat, cu mine stă şi se uită la televizor ore întregi”.

Aceşti bunici vor avea tendinţa să răsfeţe copiii, să oprească plânsul dându-le imediat obiectul dorit, să îi lase să manânce în faţa televizorului sau să le dea să manânce doar ce le place, să catalogheze comportamentul părinţilor cu copilul ca fiind prea dur, să „salveze” copilul în situaţia în care primeşte o interdicţie fermă de la părinte, să spună că terapia nu reprezintă decât bani aruncaţi pe fereastră. Toate aceste comportamente, izvorâte în mod indubitabil din iubire, pot fi dăunătoare copilului atât în prezent cât şi pe termen lung.

Riscuri

În cazul în care copilul petrece mult timp cu un bunic care se află în negare şi care are tendinţa să îl răsfeţe există mai multe riscuri, după cum urmează:

- Agresivitatea şi ieşirile comportamentale(plâns, ţipat, trântit pe jos) ale copilului tind să fie mai greu de ţinut sub control;

- Copilul învaţă că bunicii îi oferă orice şi îşi pot manifesta frustrarea în faţa cerinţelor părinţilor, respingându-i;

- Independenta copilului este impiedicata atunci cand bunicii ii servesc pe copii, nelasandu-i sa faca nici cel mai mic efort in autoajutorare – copilul invata greu sa manance, sa se imbrace etc,

- Se creează tensiune între părinţi şi bunici;

- Bunicii sunt excluşi aproape în totalitate din viaţa copilului;

- Părinţii dobândesc sentimentul de neputinţă sau de neajutorare, văzând că se menţin acele comportamente inadecvate ale copilului;

Ce se poate face

Este important ca părinţii să aibă în permanentă în minte faptul că bunicii îşi iubesc nepoţii şi că toate comportamentele lor izvorăsc din dorinţa de a le face bine. Bunicii, ca oricine altcineva, au dreptul la propriile lor sentimente. Iar daca pentru ei este prea greu de gestionat diagnosticul nepotului lor, sunt îndreptăţiţi să se afle în negare. Este posibil chiar ca negarea bunicilor să reprezinte un imbold pentru părinţi, ca un semnal de trezire. Văzând că bunicii sunt în negare, părinţii nu îşi mai permit să se afle în aceeaşi stare, ei se responsabilizează şi mai mult şi încep să vadă situaţia mai obiectiv. Pe de altă parte este de necontestat faptul că un bunic care spune în permamenţă că cel mic e bine nu face decât să „pună sare pe rană” în sufletul părinţilor. Şi ei ar vrea să creadă că este doar timid copilul lor, iar trebuind să îi explice bunicului sau bunicii în permanenţă că lucrurile nu stau aşa este o confruntare dureroasă cu realitatea.

Situaţia nu este însă fără ieşire sau iremediabilă, există soluţii astfel încât bunicul să nu fie exclus din viaţa nepotului, dar nici să nu interfereze prea mult cu evoluţia sa. Iată căteva asemenea opţiuni:

- Purtaţi o discuţie sinceră şi deschisă în care să-i explicaţi bunicului/bunicii cât de afectaţi sunteţi de ceea ce se întâmplă şi câte nevoie aveţi de sprijinul său. Vorbind deschis despre stările dumneavoastră îi puteţi ajuta şi pe bunici să se dechidă şi să treacă peste etapa de negare. Apoi, este foarte benefic pentru comunicare să vorbiţi din perspectiva dumneavoastră, şi nu a copilului, să explicaţi cum se repercutează situaţia în primul rând asupra dumneavoastră;

- Implicaţi bunicii în procesul de terapie. Bunicii pot merge la centrul unde copilul face terapie, sau pot discuta cu terapeuţii de acasă încercând să înţeleagă specificul autismului şi al intervenţiei. Bunicii pot simţi astfel dorinţa de a deveni parte din echipă şi de a susţine eforturile celorlalţi.

- Alocaţi un timp pe care bunicii să îl petreacă cu nepotul lor şi în care să aibă voie să îl răsfeţe aşa cum vor ei. Atâta timp cât aceste întâlniri se întâmplă o dată la o vreme, ele nu vor produce stricăciuni evoluţiei copilului, dimpotrivă, copilul dumneavoastră se va bucura de această întâlnire specială şi va primi cu mare bucurie toată dragostea şi tot jocul care îi vor fi oferite.

- De câte ori vedeţi că bunicii fac ceva bine în relaţia cu copilul, spuneţi-le acest lucru. Este şi pentru ei o situaţie nouă şi dintr-o dată tot ce fac pare greşit, li se atrage atenţia des, iar ei nu mai ştiu cum să acţioneze. Astfel continuă să se comporte cu copilul aşa cum ştiu ei, răsfăţându-l. Însă dacă dumneavoatră le arătaţi ce fac bine, va fi mai uşor pentru ei să se conformeze. Veţi atrage astfel cooperarea lor în locul conflictului.

Bunicii sunt o prezenţă importantă în viaţa nepoţilor, iar ei pot constitui un sprijin important pentru dumneavoastră atât ca timp petrecut cu copilul, cât şi din punct de vedere emoţional. Persoanele care stau în preajma copiilor diagnosticaţi cu autism ştiu că răbdarea e o regulă de aur şi cu siguranţă, chiar daca vă e greu date fiind stările emoţionale prin care treceţi, şi dumneavoastră aţi învăţat să fiţi mai răbdători. Această răbdare, înnăscută sau dobândită, vă va ajuta cu sigurnaţă să gestionaţi şi relaţia cu bunicii astfel să îi percepeţi cât mai puţin ca pe un obstacol şi cât mai mult ca pe un ajutor de nădejde."

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Mier 11 Iul 2012 - 10:40

"Revenind la situaţia în discuţie, citind cartea m-am gândit la una din cele mai mari dileme în care se găsesc părinţii: "a pleca" sau "a rămâne"... Am pus ghilimele pentru că în acest caz verbele au nuanţe: unii pot să rămână fizic lângă copil dar să fie "plecaţi" sufleteşte pentru că nu văd copilul real, nu îl acceptă (îl văd tot pe cel din mintea lor, copilul pe care l-au "proiectat" şi aşteptat şi care este foarte diferit de cel real). Alţii pot să fie plecaţi fizic, dar să rămână conectaţi la copil (în această situaţie îl idealizează sau ajung să îl vadă ca pe o entitate exclusiv spirituală, aşa cum s-a întîmplat cu mama lui Manuel). Evident că cel mai bine este atunci când părinţii rămân lângă copil din ambele puncte de vedere..."

Mother of M. de Diana Maria Cismaru, Editura Tritonic, pag. 175-176

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Mier 11 Iul 2012 - 10:48

"Psychological types of attitudes in parents' world

Am mai vorbit odată despre tipurile de atitudine ale părinţilor...acum am început să observ problema şi longitudinal, nu numai transversal :) adică şi modificările de atitudine în timp. În plus, de această dată m-am gândit nu numai la impactul diagnosticului şi la legătura între atitudinea părinţilor şi recuperarea copilului, ci în primul rând la echilibrul psihologic al părinţilor şi la cât de important este acest echilibru pentru cel al copiilor. Părinţii şi cercul apropiat al rudelor unui copil cu TSA pot avea mai multe tipuri de atitudini (pot exista schimbări de la o categorie la alta sau chiar combinaţii ale lor, pe măsură ce trece timpul):
- Disperarea (depresia): o tristeţe profundă care poate fi mascată de o sociabilitate aparentă. La extremă, unii dintre părinţi pot avea şi gânduri de suicid, pentru că simt că nu mai pot avea control asupra existenţei lor. Ei şi-au proiectat existenţa între-un anumit fel, dar iată că ea curge altfel: o mulţime de limitări vin să taie brutal proiectele lor de viitor. Unele dintre cazurile de depresie se hrănesc şi din conştientizarea diferenţelor între copilul meu şi copii ceilalţi..."sunt lucruri pe care el niciodată nu le va face, niciodată nu le va simţi sau trăi".
- Resemnarea: este tot un tip de tristeţe, dar mai puţin maladivă, centrul de greutate cade pe sentimentul de neputinţă şi de lipsă de resurse. Se găseşte la cei care s-au definit mereu ca "oameni care pierd" sau "oameni care au de suferit în viaţă". Dizabilitatea copilului este pusă alături de alte eşecuri profesionale sau familiale. Nu este de recomandat pentru că se asociază cu pasivitatea în plan terapeutic.
- Alienarea: sunt cei care decid că problema e prea complicată pentru capacitatea lor de înţelegere. Nu au resurse afective ca să o suporte şi nici nu sunt suficient de consecvenţi să îşi modifice comportamentul faţă de copil. Preferă să se refugieze în activităţi profesionale (aici, un procent mare din taţii copiilor).
- Revolta. În acest tip de atitudine este şi ceva pozitiv (sunt oameni care luptă şi caută mereu terapii sau remedii şi abordări noi) însă şi ceva negativ: revolta se transformă în culpabilizare la adresa fie a unor categorii (doctori, autorităţi) fie a unor persoane apropiate (tutori, partener de cuplu). Când nu au pe cine să culpabilizeze se revoltă împotriva lui Dumnezeu, ceea ce nu este bine...
- Pragmatismul: sunt cei echilibraţi, care calculează tot timpul care sunt obiectivele realizabile pentru copiii lor, în condiţiile existente. Aici se încadrează cei care caută mereu să adapteze terapia la copil şi nu invers, sau cei care încearcă să creeze un friendly environment pentru copil.

Pe fond, este numai şi numai o problemă de acceptare. Cel mai greu este să acceptăm că asta mi s-a întâmplat tocmai mie...
Ce sfaturi aş da, deşi nu sunt consilier(am fost nevoită să mă consiliez singură pentru că nu aş avea cum să ajung la psiholog):
1) Da, mare parte dintre copii (fie că fac, fie că nu fac terapie) nu vor fi perfect recuperaţi, vor păstra ciudăţenii sau vor avea probleme de comunicare şi de acceptare socială (unii mai mult, alţii mai puţin): trebuie în primul rând să ne bucurăm că trăiesc, că pot să meargă, să vadă, să se bucure de soare, de vară şi de apa mării...
2) Este greu să îl vedem mereu pe copil ca pe o "problemă vie" şi mai ales să avem mereu sentimentul că nu îl putem ajuta, dar şi mai greu este pentru copil ca părintele să se decupleze afectiv...
3) Să nu uităm că Dumnezeu ne-a dat totul, inclusiv darul preţios al vieţii..."

Mother of M. de Diana Maria Cismaru, Editura Tritonic, pag. 176-178

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Mier 11 Iul 2012 - 11:03

"Comparison and depression

Cine priveşte "din afară" nu înţelege blocajele de comunicare ale multor părinţi cu copii în spectrul TSA. În ultima vreme m-am tot gândit că nu numai modul în care se raportează la informaţie/terapie este o cauză a faptului că nu comunică. O altă cauză este depresia. Părinţii cu copii cu probleme de învăţare şi /sau de comportament au o depresie de fond, nevindecabilă...Depresia e provocată de imposibilitatea de a controla/prevedea viitorul. Cum vor fi copiii? Se vor vindeca vreodată? Vor avea o viaţă normală? Problemele de acum se vor estompa sau se vor transforma în altele (mai grave)? Oare ei fac ceea ce trebuie pentru copii? Lanţul nesfârşit de alegeri, nesiguranţa, lipsa unor informaţii clare sau a unor metode consacrate obosesc şi agravează starea psihică. Această stare de fond poate fi identificată la toţi părinţii, chiar şi la cei care îşi găsesc sprijinul în Dumnezeu sau care adoptă o perspectivă optimistă şi activă. Depresia nu se vede, dar există.
Permanent, ca "sarea pe rană", intervine şi comparaţia cu copiii fără probleme sau cu copiii cu probleme care au o evoluţie bună. X începe şcoala...Y a avut o perioadă de şase luni în care a stagnat, dar acum şi-a dat drumul...Z ia lecţii de engleză...(iar "al meu e plin de probleme" ...evident, e subiectiv, problemele proprii sunt văzute la proporţii mărite). Raţiunea intervine uneori timid, ca o voce din off, şi spune că nimeni nu poate să ştie ce probleme au ceilalţi copii în afară de reuşite, informaţiile sunt întotdeauna trunchiate...dar starea afectivă e mai puternică decât raţiunea.
Mi-am amintit ce am auzit mai demult de la o mamă din reţea: Am invitat-o pe W la mine cu copilul, să mai vorbim, să socializăm copiii...mi-a spus că nu suportă să îi vadă pe ai mei ce bine sunt în comparaţie cu al ei. (Nu e invidie. E depresie...cea care a declarat cele de mai sus e doar mai sinceră decât alte mame)."

Mother of M. de Diana Maria Cismaru, Editura Tritonic, pag. 179-180

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
monica1968



Mesaje : 365
Data de inscriere : 05/10/2011
Localizare : Bucuresti

MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Joi 12 Iul 2012 - 2:23

corect
Sus In jos
AndreeaAita



Mesaje : 12
Data de inscriere : 30/04/2012

MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Mier 22 Aug 2012 - 1:27

Implicarea familiei – comunicarea

Comunicarea si limbajul
Care este rolul parintelui atunci cand copilul este implicat intr-un program de terapie ABA?
In terapia ABA, din ce in ce mai populara in Romania, si cu rezultate din ce in ce mai bune, exista programe pentru o multitudine de probleme ale copilului cu autism.
De la programele de comunicare si limbaj, socializare, cognitive, programe de joc, programe pentru imbunatatirea motricitatii, programe de autoservire, pana la cele referitoare la comportamentele de protest, deadecvate si modalitati eficiente de a intervene in astfel de cazuri.
Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea terapeutilor? Toate (intr-o masura mai mare sau mai mica).
Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea parintilor? Toate (la fel, intr-o masura mai mare sau mai mica).
Nici un program de terapie nu poate fi eficient daca copilul nu-si exerseaza abilitatile dobandite in cadrul terapiei in familie, pe strada, la cumparaturi, in parc, la locul de joaca. Sunt unele programe insa care intra in in mod special in atributiile parintilor, parinti care vor trebui sa fie invatati sa stie cum sa le implementeze. Iar aceste programe sunt in mod special cele de:
- autoservire: imbracat / incaltat, masa, toaleta, spalatul,
- comunicarea si limbajul
- socializare
Comunicarea si limbajul
Limbajul receptiv:
Se refera la ceea ce copilul poate face, poate da, poate arata. Copilului trebuie sa i se ceara sa foloseasca ce a invatat la terapie, in instructiuni. Da-mi de jos x!, Pune la loc y! Arunca la gunoi! Pune rufele murdare in cos!, Da-mi masina / lingura/ creionul! Ia pantofii!
Orice notiune sau obiect invatat trebuie sa fie introdus in diferite instructiuni si astfel sa fie generalizata folosirea lui. Orice instructiune este recomandat sa fie valorificata. Dupa ce copilul invata, de exemplu, pozitiile spatiale, familia trebuie sa-i ofere ocazia sa foloseasca aceste notiuni, si sa-l implice pe copil in diverse activitati, cerandu-i sa „puna pe carte” sau „sub masa”, sau „langa pat” diverse obiecte. Limbajul receptiv se refera la intelegerea limbajului, care trebuie permanent stimulat si imbunatatit.
Limbajul expresiv:
Este recomandat ca parintele sa-i solicite copilului sa foloseasca forma cea mai buna de exprimare pe care copilul o are, fie ca aceasta reprezinta limbaj verbal, PECS, semne, gesturi.
! Este de folos ca parintii sa aiba o lista a cuvintelor pe care copilul le-a invatat in terapie sau spontan si sa construiasca ocazii in care copilul sa le foloseasca.
- Cand copilul invata la terapie sa ceara „suc” sau chiar „da suc”, acesta va trebui sa fie singurul mod acceptabil pentru a cere suc, si „aaaaaaa” sa nu mai fie acceptat, sau orice forma aproximativa.
- Cand copilul poate vorbi in propozitii si fraze, asteptarile si cererile trebuie sa corespunda acestui nivel de dezvoltare.
- Cand copilul a invatat, de exemplu, verbe si sa raspunda la intrebarea „Ce face x?” – este recomandat ca familia sa continue munca terapeutilor si sa-i ofere copilului prilejul de a raspunde la intrebari de acest gen.
Daca copilul a invatat sa comunice cu PECS, oferiti-i ocazii sa o faca. Este grozav pentru copil sa poata da o imagine cu o banana si cei din jur sa inteleaga ca el vrea o banana. A nu folosi aceste imagini in timpul liber este ca si cum i-ati inchide gura copilului.
O banda velcro si imaginilie pot sta in sufragerie sau in bucatarie, unde familia isi petrece cea mai mare parte a timpului, astfel incat copilul sa le poata folosi cand are nevoie de ceva.
Cand ne referim la comunicare trebuie sa avem in vedere si contactul vizual cu persoana cu care comunicam, raspunsul la nume si distanta acceptabila intre cele 2 persoane. In momentul in care copilul raspunde la o intrebare sau pune o intrebare este necesar sa se realizeze si contact vizual cu partenerul de comunicare.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
AndreeaAita



Mesaje : 12
Data de inscriere : 30/04/2012

MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   Mier 5 Sept 2012 - 3:34

Generalizarea

Sau raspunsul la intrebarea: “Copilul meu a invatat sa arate rosu. De ce nu se trece mai departe?”
Stokes and Baer (1977) defineau generalizarea comportamentelor astfel: aparitia unui comportament relevant in conditii diferite, non-training .
Startegii si tactici care promoveaza generalizarea:
Predarea intregii palete de raspunsuri si stimuli relevanti intr-o mare varietate de conditii – una dintre marile greseli pe care terapeutii o fac, este aceea ca predau un stimul semnificativ si apoi se asteapta ca elevul sa generalizeze plecand de la acel unic exemplu.
Comportamentele cele mai importante in viata elevului trebie sa fie demonstrate in diferite moduri intr-o varietate mare de conditii.
- Predarea stimulilor intr-un numar suficient de exemple: (invatatul cititului – invatarea citirii unui numar cat mai mare de cuvinte, de diferite forme, fonturi, culori, dimensiuni, in diferite carti, caiete, reviste, pe laptopuri, indicatoare, reclame etc)
Ca regula generala: cu cat mai multe exemple de stimuli foloseste profesorul, cu atat este mai probabil ca elevul sa raspunda corect in situatii noi, neinvatate anterior in terapie.
- Predarea raspunsurilor intr-un numar suficient de exemple. (invatarea elevului sa raspunda la intrebarea sociala “ce faci?” – in diferite forme, cu actiunea din momentul respective: stau, mananc, ma joc cu…, fac pipi, ma imbrac, desenez, sar pe trambulina, ma uit pe fereastra )
Ca regula generala: cu cat mai multe exemple foloseste profesorul, cu atat este mai probabil ca elevul sa raspunda corect in situatii noi, neinvatate anterior in terapie.
- General case analysis – este o metoda sistematica de selectare a exemplelor predate care sa reprezinte intraga paleta a variatiilor stimulilor si raspunsurilor necesare pentru generalizare.
ex: tonomatele de pe strada, care au diferite butoane, in diferite pozitii, cu diferite indicatii si ne dau diferite lucruri, contra unor diferite sume de bani – oricare ar fi tonomatul, elevul sa stie sa urmareasca indicatiile si sa-si procure ce are nevoie.
- Program common stimuli – se refera la includerea unor trasaturi tipice ale cadrului generalizarii in cadrul instructional. Se foloseste des in multe domenii de catre antrenori, profesori de muzica, profesori de teatru – unde profesorii includ in situatia de invatare diverse semne, sunete, materiale, manechine sau papusi, pentru a imita “lumea reala”.
Aceasta tehnica a fost folosita si descrisa si de catre Van den Pol si colegii sai (1981) pentru a invata 3 copii cu dizabilitati cum sa ceara la fast food mancarea si cum sa manance frumos. Ei au folosit obiecte si poze de la Mc si au simulat un restaurant in clasa lor, care arata cat se poate de real.
- Teach loosely : se refera la varierea random a aspectelor non-critice ale cadrului instructional in sesiunile de invatare, avand un mare avantaj:
- reduce probabilitatea ca un singur stimul sau un grup mic de stimuli non-critici sa exercite control exclusiv asupra unui target behavior.
Baer (1999) descrie o serie de recomandari pentru ca aceasta tehnica sa fie cat mai eficienta:
• Sa se foloseasca cel putin 2 terapeuti, recomandabil mai multi;
• Invatarea sa se faca in 2, 3 locuri diferite;
• Predarea sa se faca din pozitii diferie;
• Sa se foloseasca un ton si un volum variat al vocii;
• Sa se varieze cuvintele (instructiunile) oferite;
• Stimuli sa fie prezentati din unghiuri diferite, cu o mana sau cu cealalta in ordine sau in “dezordine”;
• Sa existe unele persoane prezente uneori, ca si distractori;
• Sa se varieze recompensele;
• Invatarea sa se faca uneori in conditii de zgomot, galagie;
• In orice locatie, din cand in cand sa se schimbe pozitia meselor, a mobilierului in general, a decoratiunilor;
• Sa se varieze timpul din zi in care se face invatarea si generalizarea;
• Si mai ales – sa se faca toate aceaste schimbari cat de putin previzibil cu putiinta! J
- Program indiscriminable contingencies: este o tehnica specifica de generalizare in care elevul nu poate sa stie inainte daca un raspuns va fi recompensat sau nu. Recompensa este contingent cu o parte dintre raspunsuri, dar nu cu toate, iar elevul nu poate sa prevada care raspuns va fi recompensat. Principalul motiv pentru care se foloseste aceasta tehnica in generalizare este acela de a-l determina pe elev sa raspunda pentru cat mai mult timp, si cat mai des, astfel incat comportamentul tinta sa poata fi exersat in conditii cat mai naturale cu recompense oferite de mediu.
- Train to generalize: instruirea elevilor sa generalizeze. Cea mai simpla si mai putin costisitoare tactica de promovare a generalizarii este aceea de a le spune elevilor ce este geralizarea si apoi a le cere sa generalizeze.
ex. Li se explica copiilor ca au nevoie de pahare cu apa pentru pictura, si sunt invatati sa caute pahare in orice clasa unde merg sa picteze. Apoi li se cere sa mearga si sa picteze in alta clasa, unde vor trebui sa-si gaseasca singuri paharele.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: "TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism   

Sus In jos
 
"TIPURI DE ATITUDINI ALE PARINTILOR" copilului cu autism
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Copii cu autism  :: Help !...Autism. :: Autism info.-
Mergi direct la: