Copii cu autism

FORUM INFORMATIONAL PENTRU RECUPERAREA COPIILOR CU AUTISM
 
AcasaAcasa  PortalPortal  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 despre terapie

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
goanga

avatar

Mesaje : 53
Data nasterii : 01/08/1979
Data de inscriere : 26/02/2011
Varsta : 38
Localizare : alba

MesajSubiect: despre terapie   Sam 16 Apr 2011 - 1:22

as vrea sa intreb mamicile care au ceve experienta mai multa decat mine ,noi suntem acum la prigramul ,obiecte din mediu in receptiv,si davidut al meu e hiperkinetic nu sta locului o clipa si nu reusesc sa l fac sa se concentreze prea mult pe lucru chiar daca recompensa e una foarte puternica pentru el.Fuge ,sare in continuu.La masuta e foarte cuminte si lucram destul de bine dar in miscare terapia e mai greu de realizat.voi ce ma sfatuiti/
?cum ati procedat [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Sus In jos
daidai

avatar

Mesaje : 36
Data nasterii : 28/07/1981
Data de inscriere : 12/04/2011
Varsta : 36
Localizare : bucuresti

MesajSubiect: Re: despre terapie   Sam 16 Apr 2011 - 4:47

incearca sa l imiti sa faci ce face el , [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine] de ex si Antonia alearga de zor ,am folosit "tehnica" de a ma ascunde de ea sau de a o imita si atunci vad ca e atenta la mine ptr ca ea era obisnuita ca eu sa fac ceea ce faceam de obicei ...incearca sa sari si tu o data inaintea lui si vezi cum reactioneaza [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Sam 16 Apr 2011 - 6:24

pt obiecte mediu receptiv in vivo..adica pe obiecte reale..ideal sa lucreze 2 persoane cu el, macar la inceput..o persoana ii da comanda "arata masa", alta persoana din spate il conduce pana la masa si-l ajuta sa arate cu degetul masa

la inceput sa fixati un punct de pornire, unde sa fie atat copilul, cat si terapeutul ce da comanda..de unde sa aiba o distanta relativ egala de mers pana la masa, la scaun, la dulap, la usa, la pat, avandu-le pe toate in campul vizual....caci trebuie lucrat fiecare obiect in parte, pana il stapaneste bine si-l arata macar de 4 ori corect din 5 comenzi..iar apoi trebuie facut random intre ele..adica sa stie sa arate corect aleator: arata scaun-arata dulap-arata masa

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 23 Mai 2011 - 23:44

eu citesc cu placere aceste postari...pe link gasiti toate postarile, eu am copiat doar trei

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

În iulie 2011, Ana Turtureanu, supervizor în Centrul "Horia Moţoi", o să fie mămică. După cinci ani în care a lucrat cu metoda A.B.A. pentru recuperarea copiilor cu autism, Ana e convinsă că va folosi principiile terapiei şi în educaţia băieţelului pe care îl aşteaptă. (M.I.)

"E greu să recunoşti un copil cu autism în mediu, mai ales în situaţii problematice. Când ei au tantrum (n.red. Izbucnire emoţională puternică, manifestată de obicei prin ţipete, lovituri, încăpăţânare, plânset), e greu să zici cu siguranţă «E un copil râzgâiat.» sau «E un copil cu autism.» Dacă ai avea ochiul format, ţi-ai putea da seama de adevăr mai mult din comportamentul părintelui. Când un copil face terapie şi vezi că părintele e ferm pe poziţii, poţi să zici că adultul urmăreşte atunci corectarea unui comportament problemă.

Agresivitatea lor depinde foarte mult de nivelul cognitiv, pentru că dacă au totuşi un nivel cognitiv la care înţeleg lucrurile ceva mai bine, reuşesc să se controleze. Agresivitatea de cele mai multe ori intervine când ei chiar nu mai pot să controleze inputurile senzoriale. Şi ele sunt date de diferiţi stimuli pe care noi îi percepem sau nu. Pentru ei, de exemplu, mediul reprezintă un cumul de stimuli care, de multe ori, pur şi simplu îi agasează. Când merg în magazine, pe unii dintre ei îi sufocă luminile, gălăgia, mişcarea, culorile. Unii copii sunt mai sensibili pe partea auditivă, alţii pe cea vizuală, alţii au o sensibilitate mare pe simţul tactil sau pe cel olfactiv. Toţi au o înclinaţie spre un stimul sau altul.

Unii folosesc autoagresivitatea ca sursă a plăcerii. În general însă, ea apare când ei au ajuns la un maxim de stimulare senzorială sau frustrare, şi nu mai pot. «Trebuie să mă descarc într-un fel şi ăsta e singurul mod în care reuşesc s-o fac.» De-asta, prin terapia A.B.A., ajungi să-i înveţi şi metode de calmare, de autocontrol. Creşti nivelul lor cognitiv şi îi faci pe ei mai conştienţi asupra lor. Uşor-uşor, îi înveţi şi cum să găsească maniera mai potrivită de a se controla. Adică, decât să mă ridic de pe scaun şi să urlu, mai bine îmi găsesc ceva pe care să mă descarc (Drept exemplu, Ana răsuceşte discret, după deget, în timp ce-mi vorbeşte, o bucată din bluză). Şi noi facem aşa ceva. Şi eu, când sunt emoţionată, mă joc cu pixul sau mă învârt cu scaunul.

Prin terapie, înveţi să cunoşti copilul şi să-ţi dai seama de ce la a plecat comportamentul lui, de ce s-a declanşat. Îi poţi întări negativ un comportament dacă nu eşti atent la cauză. Ca părinte sau terapeut îţi dai seama de ce o face. Au venit părinţi care au spus despre copilul lor se urcă în autobuz şi începe să urle. Nu au ştiut cum să reacţioneze. Au vrut să afle de la noi. E clar că nu am cum să spun lucrul ăsta dacă nu ştiu de ce a făcut-o.

Copilul, în general, dă nişte semne. Îţi arată cam ce anume îl deranjează. Dacă e ceva de genul «Aşa vreau eu.» sau chiar e ceva care îl supără. Când am un comportament problemă, trebuie să mă întorc în spate, în situaţia respectivă, la alţi factori care au precedat momentul şi care poate au influenţat comportamentul.

Uite, de exemplu, o fetiţă de aici ajunsese la un moment dat să aibă foarte multe tantrumuri şi să fie agresivă. Dacă ai fi lucrat strict pe acest comportament ai fi avut puţine rezultate sau poate deloc. Pentru că de fapt acest comportament era cauzat de alte lucruri: de faptul că nu se mai descurca în lecţii, de faptul că era obosită. Îmbunătăţindu-le pe alea, ai diminuat comportamentul agresiv. Pentru că altfel, dacă îi repeţi mereu «Nu ai voie să faci asta.», dar nu îmbunătăţeşti nimic în situaţie, nu îi arăţi metoda prin care să se relaxeze, ci vii cu încă un «Nu. N-ai voie asta. Nici asta.», restricţie peste restricţie, faci mai mult rău.

Cred că ei strâng, strâng, strâng, ca şi noi. Dar noi avem puterea să şi controlăm, ei declanşează pur şi simplu.

În principiu, toţi au o fascinaţie pentru detalii. Privesc lucrurile diferit de noi. Odată recuperaţi, eu nu cred că lucrurile specifice lor nu mai există sau le uită. Eu cred că ele rămân, doar că reuşesc să le controleze. Tot ce înseamnă autostimulare, fixaţie pe anumite obiecte sau activităţi, tendinţe repetitive rămân, doar că sunt învăţaţi să găsească forme acceptate social prin care să le facă.

De exemplu, [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] se abţinea să nu mormăie în timp zilei ca la final să primească zece minute în care să facă ce vrea el, singur în cameră. Nimeni nu-i spunea nimic atunci, nimeni nu-l judeca, nimeni nu-l întreba ce face, nimeni nu-l controla. În schimb, în timpul sesiunilor de lucru, trebuia să se abţină. Altfel se diminua foarte mult timpul în care el putea să se descarce cum vroia. A fost un sistem de premiere la el.

De multe ori, pentru că învaţă să se controleze, ajung să-şi mai piardă şi din plăcerea pe care le-o oferă acest gen de comportamente. Şi lor le place să nu le mai aibă. Şi Andrei, şi Mihai (alt băieţel cu autism, recuperat de Centru) erau conştienţi c-o fac, doar că în primă fază nu puteau s-o controleze. Când au văzut că pot, că ceilalţi copii de la grădi nu-i mai priveau ca pe nişte ciudăţei, şi lor le convenea. E adevărat că aveau încă nevoie de momentul ăla de defulare.

În timp descoperă şi plăcerea contactului fizic cu celălalt pentru că la început sunt sălbăticuţi, nu poţi să pui mâna pe ei, nu te lasă să-i mângâi. Primul lucru pe care îl faci cu un copil când începi terapia, este să-ţi creezi o relaţie cu el. Tu te asociezi întotdeauna cu ceva pozitiv, care lui îi place. El ajunge să te vadă pe tine ca pe un sprijin, ca pe o persoană în care poate să aibă încredere. Observă că are cu tine primele succese. Toate astea contează foarte mult. Chiar dacă nu arată, în ei există chestia asta. După ce au fost recuperaţi, copiii ne-au spus că le-a fost greu, dar că îşi dau seama că i-am ajutat.

După crearea relaţiei, în prima fază, ei învaţă mecanic lucrurile. Apoi, uşor-uşor, descoperă şi plăcerea de a şti. De exemplu, în Centru învaţă să se joace, apoi descoperă că metoda asta îi ajută să relaţioneze cu un copil. Îl învăţ să mă accepte, să mă mângâie, apoi, pas cu pas, descoperă şi el că e chiar plăcut, că momentul îi produce şi lui nişte senzaţii.

Pentru un copil tipic, zici că dacă un părinte nu se ocupă de educaţia lui, regăseşte el mijloacele de a învăţa şi din alte părţi. Pe când la copiii cu autism nu e aşa. La început, şi părinţii copiilor cu autism se comportă la fel ca părinţii copiilor tipici. Dar când văd că nu învaţă aşa, unii îşi diminuează interacţiunea şi lasă ştacheta foarte jos. Când tu faci lucruri şi vezi că nu ai rezultat, te demoralizezi şi îţi spui «Nu se poate. Cum să mă comport? Ce să vorbesc?» Uită cum e să fii părinte. De multe ori le spun «Rămâneţi părinţi. Nu încercaţi să fiţi terapeuţi.», pentru că există riscul ăsta. Noi îi învăţăm şi pe ei principiile şi nu mai găsesc întotdeauna calea cea mai firească de a face lucruri. Ei văd că în felul nostru merge, dar nu înţeleg că ei au o datorie poate chiar mai mare decât a noastră. Să preia doar direcţiile, dar să le facă în maniera în care ar face-o un părinte care n-ar ştii că are un copil cu autism.

După mine, A.B.A. nu este doar o terapie. Am zis mereu că este un mod foarte organizat şi structurat de educaţie. Dacă stai şi te uiţi la programele din A.B.A., le regăseşti în ceea ce face o mămică de copil tipic, fără să se gândească. Folosim toate programele în viaţă.

Dacă e să vorbesc despre programul de Miogimnastică, de exemplu. Gândeşte-te la o mămică cu un copil la trei luni. Când începe copilul să gângurească, tu ce faci? Repeţi ce face el. După care începi «Dar ia fă şi aşa.» Sau tu te prosteşti. Din relaţia aceea îl pregăteşti să spună cuvinte, lucru care în A.B.A. se regăseşte în programul de Miogimnastică. Mai departe, ştiinţific vorbind, ştii că tu de fapt îi dezvolţi musculatura implicată în verbalizare.

Dacă mă duc mai apoi în dezvoltarea copilului, apare imitaţia. Vede că ai făcut tu cu jucăria nu ştiu cum. I-o pui în mânuţă şi ai surprinderea să facă şi el. Sau spontan, vede ceva, încearcă, şi ce se întâmplă? Părinţii, de bucurie, aplaudă şi-l încurajează. Sau îi arată mama, «Uite, mami, cum se face cu jucăria asta.» Că nici copiii tipici nu ştiu. Că prind foarte repede, că uneori descoperă şi singuri, e altceva. (Imitaţia este unul din instrumentele de bază pentru învăţare, regăsit în multe programe din A.B.A.)

Programul Turn Taking la fel (acest program are ca obiectiv principal să-l înveţe pe copil să-şi aştepte rândul.) Dacă stai să te gândeşti, toţi îl facem. La grădiniţă, copiii stau la coadă să se spele pe mânuţe, în activităţile de la masă au nevoie de acelaşi lucruri - lipici, creioane colorate - trebuie să împartă, dar ca să împartă, trebuie să aştepte. Noi stăm la coadă, la case de marcat. Tot Turn Taking e.

Receptiv şi Expresiv Labels îl ajută să eticheteze obiecte. Ce faci cu copilul de un an şi un pic? Începi să-i spui ce are în jur. Pune mâna pe-o jucărie, tu o numeşti. Şi el începe să spună. Că îi iese mai stâlcit, e altceva. Începi să modelezi cuvintele până la vorbirea corectă.

Sau mă uităm cum face nepotul meu, copil tipic, programul de Asocieri. Noi, în A.B.A. introducem mai întâi mecanic asocierile: cheie cu uşă, de exemplu. Lui i-am dat cheile de la maşină pentru că îi plac foarte mult. Pentru că i-a văzut de nenumărate ori pe mami şi pe tati când încuie uşa ca să plece cu el în parc, s-a dus la uşă şi a încercat să le bage în broască. Sau când îi e somn, dacă primeşte tetina, ştie clar că se duce în pat. Ştie clar că doar în contextul ăla primeşte tetina. E tot o asociere. Sau când ajunge în pat, cere lapte. De ce, ce s-a întâmplat? Seară de seară i-au dat biberonul acolo, iar el a învăţat că e ca un ritual şi a făcut asocierea. În timpul zilei nu cere lapte, chiar dacă doarme. A asociat întunericul, ritualul de băiţă dinainte, cu laptele.

Sau programul Funcţii. Nepotul meu a văzut că i se dă să mănânce cu furculiţa. În timp a început să ceară furculiţa pentru că a observat că mănâncă cu furculiţa şi vrea să fie independent.

E adevărat că în momentul în care începi terapia, programele sunt gândite organizat şi împărţite în etape. În A.B.A. programele sunt gândite ca o succesiune pentru că ei nu ajung să facă de cele mai multe ori conexiunile singuri. Tu ai o listă de programe. Trebuie să te gândeşti la copilul pe care îl ai în faţă şi să le adaptezi în funcţie de el. Astea sunt programele, ăsta e copilul, astea sunt nevoile copilului. Din nevoile copilului, cam ce programe aleg cât să îi îmbunătăţesc golurile? Trebuie să fii conştient de preachiziţiile pe care e nevoie să le aibă. Tu vrei să introduci un program, dar când nu te asiguri că în spate ai pline toate căsuţele de care ai nevoie ca să facă legăturile, poţi să creezi frustrări cât casa.

Când eşti părintele unui copil cu autism nu-ţi permiţi să rişti lucruri. De exemplu, dacă unui copil tipic îi permiţi să nu-ţi răspundă că n-are el chef atunci, şi ştii că îţi va răspunde în altă situaţie, cu un copil cu autism nu-ţi permiţi să faci asta. Pentru că ştii că dacă laşi ştacheta jos şi nu ai consecvenţă de fiecare dată, pot apărea comportamente problemă sau destructurezi ce ai lucrat până atunci.

Eu, când o să fiu mămică, o să fiu foarte influenţată de ce am făcut aici. O să încerc să găsesc balansul între fermitate şi afecţiune şi încredere demonstrate aşa cum o fac şi aici. Probabil că o să fiu puţin mai strictă şi mai dură, dar cu al meu, cu siguranţă voi mai închide ochii pentru că puiul ciorii, e puiul ciorii. O să folosesc A.B.A. întotdeauna cu copilul meu pentru că felul de a-i stimula inteligenţa şi comportamentul mi se pare demn de urmat.

Motivaţia e cea mai importantă în terapie. Nu faci nimic până nu găseşti motivaţia copilului. Punctul de plecare în terapie se bazează pe întrebarea «Ce îi place copilului dumneavoastră?» Că sunt alimente, că sunt jucării, că sunt activităţi, stimuli fizici care-i fac plăcere, dacă nu-i ai pe ăştia, nu poţi să faci nimic. Pentru că una din regulile din A.B.A. ce zice? Cer ceva, am răspuns, ofer consecinţă. Dacă tu în consecinţă nu ai motivaţie, copilul va menţine informaţia scurt timp pentru că neavând motivaţie va fi ceva de genul «O fac că trebuie s-o fac.», iar lucrurile făcute doar ca să fie făcute, n-au calitate. Toţi oamenii funcţionează pe principiul motivaţiei pozitive.

În mai 2011, se fac cinci ani de când lucrez în Centru. După ce am plecat din Câmpina, când am terminat liceul, am colaborat cu multe organizaţii. Am ajuns la Salvaţi Copiii şi în primul an de facultate am lucrat la ei, cu copii tipici, defavorizaţi. Nu ştiam mai nimic despre autism când am ajuns în Asociaţie. Mi-a plăcut foarte mult şi am vrut să rămân. Îmi plăceau foarte mult copiii şi probabil cu asta am câştigat.

Primul băieţel cu care am lucrat avea un pic peste doi ani. În general am fost atrasă de copiii mai micuţi. Nu prea făcea nimic şi avea foarte multe comportamente agresive. Şi el m-a plăcut. Pentru că îmi plăcea foarte mult de el, am avut cât de cât succes şi coordonatorii Asociaţiei şi-au dat seama că pot avea încredere în mine.

Apoi am lucrat la Andrei, care era copilul cel mai mare din Centru pe atunci, care avea programe pe care abia le ştiam. Avea patru ani şi era într-o perioadă foarte proastă. Pentru că i-am oferit şi pe partea de relaţie foarte mult, uşor-uşor a început să meargă şi cognitiv. Am lucrat mult timp cu el, după care m-au schimbat cu un alt terapeut. Am lucrat cu foarte mulţi copii.

Andreiu e Andreiu însă. A fost copilul cu care am simţit eu un pic culmile gloriei pentru că eram felicitată de toată lumea. După care am picat pentru că greşeam foarte mult, ajunsesem într-un punct în care nu ştiam cum să continuăm, a fost perioada în care eram cu licenţa... Am picat eu cu el, cu tot. Coordonatorii centrului ajunseseră la concluzia că de la o anumită etapă încolo, nu mai pot să am succes. Mi-au spus că sunt foarte potrivită să lucrez cu copii mici, că nu pot să lucrez cu copii mari. Şi asta m-a ambiţionat foarte mult. Atunci mi-am spus «OK, ia să vedem.» Am început să lucrez şi să înţeleg programele astea avansate care erau foarte grele. Pe atunci nici nu aveau structura de acum.

Îmi amintesc de un băieţel care avea fixaţii foarte puternice. Dacă se întâmpla să i se verse un pahar de suc făcea ditamai tantrumul, transpira şi tremura. Oricât de greu i-a fost, l-am învăţat să accepte. Practic am luat asta şi am transformat-o într-un comportament target (pe care să-l modeleze). Aveam momente în care vărsam intenţionat şi urmăream acceptanţa lui, să-şi diminueze uşor reacţiile. Lucram cu Monica Mănăstireanu (supervizorul Anei la acea vreme) pe comportamentul ăsta. La un moment dat, Monica i-a vărsat suc în capac şi îl lăsa pe el să verse pe noi, să ne ude. Printr-un joc a reuşit să-şi domolească comportamentul. Nu-i plăcea, dar nu mai tremura, nu mai transpira.

Şi Mihai avea mari probleme de comportament când am intrat la el: arunca cu materialele, te ignora, se uita la tine şi parcă îţi spunea «Ia să te văd ce faci.» Te provoca la maxim, ajungeai în situaţii în care nu mai ştiai ce să faci. Au fost nenumărate situaţii în care am preferat să ies din cameră decât să-l las să vadă că mă afectează. Mergeam, plângeam la baie, intram şi continuăm de unde am rămas. Îmi aduc aminte că la un moment dat tot făceam chestia asta şi el zicea «Dar, hai, nu ieşi din cameră?» Am spus «Nu.» Dacă în secunda aia clacam, pierdeam tot ce făcusem până atunci. «Nu. De ce? Continuăm.» Probabil că şi lui pauza aia îi era benefică. Îl ajuta să se liniştească. De fiecare dată trebuia să schimbi metoda de lucru la el.

Pe Andrei nu l-am văzut de la început în Centru, în schimb pe Mihai îl ştiu din prima zi în care a venit. La intrarea în sediul vechi al Centrului, erau dulapuri verzi, scara şi sala de şedinţă. Când am coborât, erau Mihai şi părinţii lui în spate. S-a oprit în dreptul dulapurilor pe care scria numele copiilor. Făcea ca o focă în faţa lor. Asta era tot ce făcea. Nu vorbea, nu răspundea la întrebări, dar încă de atunci am observat că avea potenţial.

Andreiu mi-a rămas în suflet pentru că, după ce-am lucrat cu el prima dată, el s-a legat foarte mult de mine. Devenise dependent. Era deja o dependenţă urâtă. Nu puteam să merg la baie, nu puteam să ies în pauză. Era în permanenţă lângă mine. Atunci s-a întâmplat să vină o fetiţă în centru şi am lucrat cu ea. Andrei m-a pedepsit groaznic. Cum mă vedea, cum mă ardea. Odată ieşise în pauză cu terapeutul lui şi a pus mâinile pe uşa camerei în care eu lucram cu fetiţa. Plângea şi mă striga. Mai lucrează dacă poţi. Îl mai lăsam să intre în cameră, să vină la mine şi să mă pupe. La un moment dat a văzut că eu chiar nu mă mai întorc la el. Când veneam în pauză să-l drăgălesc făcea «Nu, nu, tu lucrezi cu bebeluşi.» Nu m-a lăsat să mă apropii de el o perioadă. Apoi m-a iertat şi m-a acceptat. Dar îţi dai seama că mă termina când îmi zicea asta. El a luat-o ca pe-o trădare.

Şi de acea fetiţă m-am ataşat foarte mult şi pentru că era un caz dificil. Cu mine a avut multe succese, dar pe de altă parte simt că nu am ajutat-o cât mi-aş fi dorit s-o ajut. Când îmi aduc aminte că nu mă lăsa nici să pun mâna pe ea... Iar acum vine să mă pupe spontan şi-mi cere lucrul ăsta. Aparent sunt nişte lucruri mici. Pentru mine înseamnă foarte, foarte mult.

Mihai şi Andrei au avut multe sterotipii pe partea de imitaţie a sunetelor scoase de trenuri sau tramvaie. Veneam de la grădiniţă cu metroul şi făceam peste douăzeci de minute. Erau fascinaţi de luminiţele din tunel. Plus că în fiecare zi auzeau semnalele: «Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia...». La un moment dat ne bazam pe ei să coborâm. Uneori, dacă schimbam intrările, mai uitam care e peronul. Mă bazam pe Andrei şi pe Mihai să stăm unde trebuie. Şi intenţionat nu ne ridicam deşi trebuia să coborâm. O făceam ca să vedem dacă sunt atenţi, dacă au învăţat şi ştiu drumul. «Hai, hai că se închid uşile.», spuneau. Era şi ceva plăcut pentru era repetitiv. Ne-am dat seama cu amândoi că dacă făceam o perioadă lucrurile într-un fel, dezvoltau fixaţii mari pe acel tip de a face lucrurile. Ocoleam o grămadă numai ca să spargem tipare. Andrei se obişnuise să treacă pe la o anumită trecere de pietoni şi dacă o schimbai, ţipa.

Cu ei era foarte riscant să vorbim despre probleme lor. Vorbeam mascat prin jocuri de role-play. E mult mai plăcut aşa, mai puţin intruziv, nu-l faci pe el să se simtă în vreun fel. Eu îţi arăt, nu-ţi spun că despre tine e vorba. La un moment dat se prindeau şi spuneau «Eu am fost aşa.» Le spuneam «Da, e adevărat.» sau «Da, dar nu e nicio problemă.»

Observam situaţii în care ei nu se descurcau sau nu ştiau cum să reacţioneze sau nu aveau cele mai potrivite reacţii. Recream situaţiile alea şi le dădeam opţiuni cum să facă. Mergeam cu ei în parc şi nu ştiau cum să intre în jocul copiilor, deşi îşi doreau asta. Neştiind cum să facă se retrăgeau şi fugeau. Atunci am zis că e cazul să-i învăţăm cum să facă cunoştinţă prin jocul cu marionete. Niciodată păpuşile nu aveau numele lor, dar erau situaţiile prin care ei au trecut. Iar ei conştientizau foarte bine. Şi în realitate, la momentul potrivit, le veneau în minte soluţiile pe care le-am creat noi.

De foarte multe ori, Andrei se închidea în el. Avea nevoie să-i spunem «E OK, poţi să vorbeşti despre asta.» Îi era greu. Se obişnuise să nu aibă voie să facă ca trenul din timpul orelor, de exemplu, iar dacă îi dădeai voie, îi era teamă să facă.

Conştientizau când copiii erau răutăcioşi cu ei. Pe drum de la grădi ne întrebau «De ce sunt copiii aşa? De ce râd de mine?» Trebuia să le răspunzi şi eram foarte sinceri cu ei. Chiar le spuneam «Tu eşti diferit.». Pe atunci nu ştiau că aveau autism.

Mai cred că imaginaţia lor se dezvoltă pe măsură ce află lucruri. Descopereau jocurile, dar rămâneau în punctul din joc care le-a plăcut. Cum a fost cu Mihai, la jocul cu maşina şi oraşul. De fiecare dată trebuia să mai adaug câte un element şi să fie Oau! ca să poată să treacă mai departe. Am început să ne jucăm cu maşina. Am introdus personaje. I-a plăcut. Vroia să ne jucăm numai aşa. A trebuit să adaug că personajele merg nu ştiu unde şi îşi cumpără popcorn, lucru care ştiam că-i place de când mergeam la film. De fiecare dată trebuia să găsesc un pas nou incitant. Că au parcat pe locul persoanelor cu handicap. Până am scăpat de punctul ăsta... Apoi a venit Poliţia şi le-a dat amendă. Lucru care iarăşi îi plăcea.

Când construiam etapele unui program A.B.A. în şedinţele noastre, plecam întotdeauna de la firesc. Ne întrebam cum face un copil tipic lucrul ăsta? Bun. Al meu nu o să poată să facă aşa. Cum putem să ajungem acolo? Aveam în vedere mereu firescul lucrurilor. Uneori mergeam în parc şi ne uitam cum fac copiii ceva. De exemplu, cum intră ei în jocul altor copii.

Apoi, mi se pare foarte important să nu foloseşti principiile şi tehnicile de modelare a comportamentului pe care le înveţi din A.B.A., într-un scop care nu e etic. Şi cu adulţii ai putea să faci asta, şi cu copiii. Câştigi o putere ca terapeut. Pentru mine, succesul a venit când am ajuns să-i respect şi să fiu corectă cu ei. Înainte obţineam ceva, dar fără să-l văd şi pe copil. Vedeam doar beneficiul meu. Nu ştiu dacă eram un terapeut de succes. Consider că am succes când în obţinerea unui rezultat bun, l-am respectat pe copil şi l-am considerat un egal. Nu cu atitudinea de genul «Ai făcut ce-am zis eu.» Nu e OK să ceri pentru că tu ai putere şi o poţi face. E foarte important să-l respecţi."
...................................

Anca Grigoraş are 24 de ani. Dacă s-ar întoarce în timp, acum aproape doi ani, când întâlnea speriată, pentru prima dată, un copil cu autism, şi-ar da cel mai bun sfat de care crede că ar fi avut nevoie: să fie firească. (M.I.)

"Când am venit, am stat ca toţi ceilalţi o perioadă de probă, de voluntariat. A fost incredibilă şi partea asta pentru mine. Nu ştiam mare lucru despre autism. Ştiam teorie, dar nu văzusem niciodată copii cu autism. Nu ştiam la ce să mă aştept. Eu îi priveam ca pe nişte copii care au probleme foarte mari de interacţiune socială. Doar că am întâlnit copii la care se vedea rezultatul terapiei. Nu mi-a venit să cred cum vorbesc, cât de deschişi sunt. Nici fetiţa cu care am lucrat prima dată, care nu verbaliza, nu mă aşteptam să fie afectuoasă. Eram super speriată de ea şi nu ştiam ce să fac.

Eram sigură că n-o să fiu aleasă pentru că venisem cu ideea că eu nu ştiu ce să fac cu ei, nu ştiu ce să lucrez cu ei şi o să se vadă. După care, atunci când m-au ales, mi-am dat seama că dacă eşti firesc şi eşti acolo, cu copilul, reuşeşti.

După acea fetiţă a urmat copilul meu de suflet. Am lucrat şapte luni cu el. Avea în jur de trei ani şi venise în centru de două-trei luni. Era genial. Învăţa incredibil de repede. Avea simţul umorului. Vorbea. Când a venit în centru era doar ecolalic (repeta automat cuvintele altuia), dar în foarte scurt timp a început să vorbească din ce în ce mai bine.

După vreo lună în care ne-am ataşat foarte mult, făcea foarte bine lecţiile şi abia aştepta pauza. L-am întrebat odată «Tu cu ce vrei să ne jucăm şi cum?» M-a pus pe scaun. S-a aşezat şi el masa la care făceam lecţiile. Mi-a spus «Anca, arată-mi...» El juca rolul meu din lecţii. Mă copia şi ca atitudine. Era foarte serios. I-am intrat un joc. Îmi copia replicile. Îmi spunea «Foarte bine, Anca. Bravo.» Înţelegea foarte bine, avea memorie foarte bună.

Avea însă foarte multe tipare. Le crea foarte repede. De exemplu, chiar şi jocul ăsta de care-ţi spun. Dacă îi dădeai un feedback pozitiv pe ceva, acel ceva risca să devină tipar. Dacă i-a plăcut un joc pe care l-am jucat împreună, făcea o fixaţie pe el, vroia să se joace numai aşa.

Avea fixaţii pe foarte multe obiecte: pe plastilină, pe obiectele de bucătărie, pe maşini, pe roţi. Partea bună era că pe majoritatea le modelam destul de repede (ca să se apropie de firescul jocului). Pe multe le înţelegea ca fiind neacceptate social într-un fel, pentru că de multe ori le ascundea. Mai ales când s-a dezvoltat mai mult cognitiv. De exemplu, când a intrat la grădiniţă, ştia că nu e OK să privească roţile maşinilor într-un anumit fel şi o făcea pe ascuns. Sau o făcea şi se uita la mine, să vadă dacă îl văd.

La grădiniţă a fost greu cu el. Cu adulţii era sociabil, le răspundea foarte frumos. În schimb, cu copiii, era exact invers. Îi era frică să interacţioneze. Spunea «Vreau să mă joc singur.» Eu încercam să-l implic în jocuri implicându-mă eu, pentru că el oricum venea după mine. Venea, dar la un moment dat se detaşa. Cu toate astea, după câteva luni de grădiniţă a început să răspundă copiilor, să aibă el, cât de cât, iniţiativă în interacţiune.

Ajunsese să fie foarte atent. Îi plăcea să răspundă. Îi plăcea atenţia copiilor. Educatoarea îi scotea în faţă când răspundeau. A avut rolul de puişor la o serbare şi era foarte simpatic. A fost primul care a învăţat rolul şi era tot timpul dat ca exemplu în faţa clasei. Asta îi plăcea foarte mult. La un moment dat s-a dus spontan în faţa clasei şi a zis «Eu vreau să-mi spun rolul.» A început să spună şi a fost foarte felicitat de copii şi de educatoare. Pentru prima oară a fost spontan în reacţii. De atunci a început să-i placă să fie în centrul atenţiei.

În centru, în jocurile de role-play, aveam scaunele cu omuleţi sau pozele copiilor de la grădi. L-am învăţat aşa să răspundă la prezenţă. Sau să nu răspundă neîntrebat. Am lucrat cu el să înţeleagă regulile. El copia de la grădiniţă comportamentele negative. Pentru că simţea că acelor copii li se dă atenţie şi avea nevoie de asta.

Uneori îmi părea rău pentru el. Învăţase să interacţioneze cu copiii mecanic, prin role-play. Să spună, de exemplu, «Vrei să te joci cu mine?» Într-o zi, s-a dus spontan la un copil şi i-a spus «Vrei să mă joci cu mine?» Sau ceva de genul ăsta. Era un copil năzdrăvan care i-a răspuns «Nu, nu vreau să mă joc cu tine.» Când se supăra, îi tremura bărbia. Era foarte scump. Aşa că am luat un alt copil şi am început un joc foarte, foarte fun. În jocul ăla, el avea rolul principal şi atunci au venit copiii toţi să se joace cu el, inclusiv cel năzdrăvan.

Avea o reticenţă foarte mare faţă de alimente. Mânca doar un fel de mâncare, şniţel parcă. Nu avea dulciuri preferate sau nu erau aşa motivante. Foloseam ca recompense alte premii: plastilina sau jocul cu Albă ca Zăpada şi piticii sau o trotinetă sau maşina.

L-am dus şi la un curs de gătit. Acolo, la final, trebuiau să mănânce ce găteau. Îi plăcea să gătească. Îi plăcea să taie legumele pentru că îi plăcea să taie plastilina. Doar când trebuia să mănânce, era terifiat. Avea nevoie de mine atunci. Îi subliniam cât de mult îi place să gătească şi cum mâncarea e rezultatul muncii lui.

Avea o dependenţă mare faţă de mine. Mă asculta foarte bine. Ne înţelegeam din priviri. Asta la grădiniţă nu era foarte bine. Pentru că orice făcea, orice vroia să spună, îmi spunea mie. Mi-a fost greu să fac transferul către educator sau către copii. Încercam să-l redirecţionez către ei.

Am fost foarte implicată în lucrul cu el şi mi-a părut foarte rău când a plecat la un moment dat din centru. Eram implicată 100%.

Ca să găseşti mecanismul de învăţare potrivit pentru un copil, de multe ori aplici metode diferite prin încercare-eroare. Uneori foloseşti ce ai folosit anterior la alţi copii. E posibil să-ţi funcţioneze. Încerci ceva nou. Trebuie să-ţi vină idei.

Înainte să plece el, am intrat la un alt copil două luni. L-am văzut iniţial ca pe copilul care m-a scos de la cel la care ţinusem cel mai mult. După o săptămână-două în care am lucrat la noul copil, mi-am dat seama că devenisem prea subiectivă în lucrul cu cel dinainte. Din afară am reuşit să fiu mult mai obiectivă. Am urmărit în continuare evoluţia lui. Le-am dat feedback noilor terapeuţi pentru că nu puteam să mă abţin. Am văzut lucruri pe care nu le observasem din interior. Mi-am dat seama, după experienţa aia, că nu e indicat să lucrezi foarte mult la un copil. Oricât de mult eşti implicat şi oricât de mult îl iubeşti, e bine să vezi şi detaşat lucrurile.

Apoi m-am ataşat foarte mult de cel nou. De fiecare copil m-am ataşat foarte tare. Pe de o parte e bine. Pe de alta nu e bine. Dar nu pot să controlez lucrul ăsta. Când eşti implicat, inevitabil te ataşezi.

Dacă m-aş întâlni din nou cu Anca cea de la început, cea de acum aproape doi ani, i-aş da cel mai bun sfat posibil. I-aş spune să vadă lucrurile cât se poate de firesc. Dacă intri în cameră cu ei şi pui o etichetă, nu faci bine. Eu eram nesigură pentru că nu aveam încredere că metoda mea de învăţare este cea bună.

Am fost surprinsă să văd că era. Cum l-am învăţat să taie cu foarfeca, de exemplu, pe acest băieţel de care îţi spun că m-am ataşat? Am încercat în toate felurile. Nu mergea. Mi se părea că nu înţelege ce are de făcut. Apăsa foarfeca prea mult, rupea foaia, se enerva că nu reuşeşte. La un moment dat l-am ajutat într-un mod care atunci mi s-a părut destul de aberant, dar l-am încercat şi pe-ăsta. Îmi mişcam degetele sub formă de foarfecă şi îi spuneam «Puţin, puţin, puţin.» El se oprea. Eram atât de fericită pentru că apoi a început să taie multe foi, foaie după foaie. Apoi a început să decupeze corect. Până atunci nu făcuse exerciţiul pentru că nu înţelegea sarcina. În cazul lui, nu era nevoie de repetiţii intensive, cât să-i explici pe înţelesul lui. Dacă găseai modul, succesul era aproape 100%."
....................................
Roxana Clinciu crede că "ei, ai noştri copii dragi pot face o lume mai bună." Mi-a lăsat scris un mesaj. (M.I.)

"Poate şi eu am avut o atracţie faţă de el, nu ştiu. Mi se părea mie că seamănă cu Andrei, fratele meu. Chiar nu ştiu. Pur şi simplu am fost atât de degajată şi de relaxată cu el încât ne-am înţeles foarte bine.

Mai e ceva. Cu el trebuie să ai răbdare. Trebuie să ai răbdare şi trebuie să-l motivezi. El învaţă greu. Dar are nişte atuuri care îl fac deosebit. Are un contact vizual extraordinar. Se uită la mine, se uită în ochii mei şi parcă se uită până în adâncul sufletului meu. Cum mă uit eu acum la tine, fix în ochi, exact aşa se uită el. OK, are şi momente în care parcă se uită prin tine, dar altădată simţi că e acolo.

Sau când potriveşte obiecte de acelaşi fel sau poza la obiectul reprezentat în poză. Poţi să-i dai ce vrei tu.

E foarte tare pe imitaţie. Îţi imită orice. Poţi să faci orice fel de mişcare că el o s-o facă după tine. Şi sonor, la fel. Are o ureche muzicală extraordinară. OK, e pe ecolalie (repetă automat cuvintele altuia), dar...

El e leneş. Îi e lene să deschidă gura şi nu scoate sunetele limpede. Nu deschide maxilarul cum trebuie. Şi pe mişcări e leneş, dar poate. Şi comprimă foarte mult cuvintele. Îţi cântă în câteva secunde un cântec de trei minute. Ştie toate cântecelele din Cutiuţa muzicală.

Cum mi-am dat eu seama că are o slăbiciune pentru cântece? El are melodiile lui preferate: Mika - Grace Kelly, Justin Timberlake - Cry me a river şi trupa Simplu. Dar Justin şi Mika rules. Copilul meu tot fredona cu na na na, refrenul de la Cry me a river. Respecta fiecare notă. Îmi spuneam «Ştiu piesa asta de undeva. De unde-o ştiu? Nu se poate. Este dintr-o piesă.» Şi îmi pică fisa la un moment dat. «Băi, e Justin Timberlake.» Mergem atunci în camera de lucru a unui băieţel care avea calculator şi pun piesa. Ştii cum era copilul? Nu-şi mai înghiţea saliva. Era fascinat. Se uita cu gura căscată. Îl strigam, dar era total pierdut. Se rupsese filmul. Pentru orice sunet pe care i-l dai, la orice tonalitate, el nu-ţi imită doar sunetul, ci preia şi tonalitatea.

I-am spus mamei lui ce-am descoperit. Şi ea mi-a zis că ştie, că el cântă Justin acasă. Şi mi-a arătat cum cântă ei doi împreună We are the world a lui Michael Jackson. Cântam împreună şi el o completa. Aşa, cu engleza aceea pe care o ştia el, cum o ştia. Cântau «We are the world / We are the children / We are the ones who make a brighter day / So let's start giving

Când îi opream muzica, intra în tantrum - încerca să mă lovească, să se lovească, se trântea pe jos, se dădea cu capul de podea, plângea, ţipa. Atunci am oprit o perioadă accesul la muzică.

La un moment dat, mi-a venit mie ideea s-o folosesc ca premiu, în terapie, în timpul programului Body Parts, în care îl învăţam părţile corpului. Ştia foarte bine cap, nas, gât, ureche, făcusem burtă fără probleme şi introdusesem din nou ochiul pe care el îl mai avusese, dar nu mersese. Nu putea face discriminarea între ochi şi ureche. Ca să arate, ducea degetul undeva la mijlocul distanţei şi dacă tu ridicai sprâncenele şi începeai să zâmbeşti când se apropia de partea corpului cerută, era clar pentru el că aia e. Nu era un răspuns independent în niciun caz. Am încercat cu tot felul de premii. Mergea foarte greu.

Cu puţin timp înainte să încerc şi muzica drept premiu, începusem să i-o introducem din nou sub formă de cerere. El să spună «Vreau Mika.» Şi să primească asta ca recompensă. Şi ca să nu mai aibă tantrum în momentul în care o opream, am început să dansez cu el. Băteam din palme, ne mişcăm. «Faci ca mine.», îi spuneam. Când îl vedeam tensionat şi excitat, mă duceam, îi puneam mâinile pe umeri, îi spuneam «Hai să dansăm frumos.» Era cu un zâmbet până la ureche. Delira de fericire. Bătea din palme ca mine şi se mişca ca mine pentru că ştia că aşa îşi primeşte şi muzica. Cum opream muzica de data asta, îl direcţionam repede spre altă activitate. Ne jucam cu popicele sau altceva, aşa încât să nu aibă timp să intre în tantrum. Şi a funcţionat pentru că făcea şi altceva în timp ce asculta muzică şi nu ajungea să intre într-o stare euforică atât de mare. Rămânea conectat la mine făcând ceva şi intra imediat în altceva care nu era solicitant. Îl calmam şi continuam.

Şi deci, într-o zi mi-a venit ideea că am putea să folosim Mika drept premiu. Doamne, cum de nu mă gândisem la aşa ceva? L-am luat: «Vrei muzică? Facem Body Parts. Arată ochi.» Foarte bine. «Arată ureche.» A arătat greşit. Până când a făcut discriminarea. În momentul în care i-am cerut ochi şi mi-a arătat corect, apoi i-am cerut ureche şi mi-a arătat corect, a primit muzică. Mamă, şi-a prins ideea. Era Oaaaaau! Aşa a învăţat. Ţin minte că am ieşit din cameră ţipând de bucurie. «A făcut discriminareaaa.» Trăiască Mika.

El are probleme pe partea receptivă, de etichetare a obiectelor şi de a face discriminarea între ele. El foloseşte ca prompt (ajutor) orice semnal de la tine. Dacă-ţi ridici umărul puţin, sau îţi mişti sprânceana care corespunde obiectului cerut, sau obiectele sunt asimetric aşezate pe masă, e deja prompt pentru el. Sau dacă după ce i-ai cerut să-ţi arate un obiect te-ai uitat la acel obiect, pac, la ăla se duce. Mi s-a părut fascinant din punctul ăsta de vedere.

Să zicem că erau trei obiecte pe masă. La un moment dat ne-am dat seama că-şi făcuse scheme. Ajunsesem să ne gândim cum Dumnezeu le face. Lui îi este mai simplu să-şi facă o schemă după modul în care pui tu obiectele pe masă, ordinea în care le ceri, previzibilitatea cererilor tale, decât să le înveţe în sine. Învăţase el că imediat după două răspunsuri greşite, îi arăţi, apoi îi ceri din nou acelaşi item, că faci testul, să vezi dacă a înţeles (această regulă din A.B.A. poartă denumirea de Nu-Nu-Prompt). Până când am început să schimbăm. Îi fac promptul şi îi cer altceva. Avea o faţă care spunea: «A, oau. Stai. De ce mi l-ai cerut pe ăsta? Pe ăla trebuia să mi-l şi ceri.» Se uita ciudat la tine şi ţi-l arăta pe ăla corect. Am spart schema asta.

După care a depistat alta: întotdeauna îi ceri ultimul obiect pus pe masă. Reţinea nişte lucruri mult mai complicate decât să înveţe un obiect, dar îi era mult mai simplu aşa. Îţi dai seama ce înseamnă să ai capacitatea să-ţi faci nişte scheme atât de complexe că noi nici nu ne dădeam seama de ele, dar el ştia? Observă mult mai uşor lucrurile pe care noi nu le vedem, decât ansamblul. El vede cuiul dintr-un perete şi nu vede peretele. Pune atât de mult accent pe lucruri minore. Asta e o caracteristică a lor. Focusul pe gaura din perete, pe pata de pe covor, pe pieliţele de la unghii.

Face şase ani anul acesta. Îi spuneam X-uleţ pentru că-şi punea picioarele în X când stăteam amândoi pe perne, faţă în faţă şi făceam lecţiile. Eu mă îndreptam, se îndrepta şi el.

Când mă ia în braţe... Când îi spun uneori «Hai, ia-mă în braţe.» Vine şi mă ia. Şi râde. Râde cu o poftă... Îţi umple sufletul de bucurie când râde. Vine la tine cu inima atât de deschisă şi cu o bunătate... încât n-ai cum să nu-l simţi.

În momentul în care ajungi să cunoşti mai multe, să creşti, trebuie să te conformezi unor norme sociale. Înţelegi ce e acceptat, ce nu e acceptat şi pierzi din naturaleţe şi din ce ai tu, din inocenţă. Dacă eşti inocent eşti luat de fraier şi trebuie să te adaptezi. Mă uit la el că este un copil. Un copil inocent care are atât de multă încredere când vine spre tine. E atât de multă naivitate în el. De asta mi-e drag. Mie mi-e drag. Te ia în braţe şi se lasă moale pe tine. «Uite, am toată încrederea în tine pentru că ştiu că ai grijă de mine.»

A fost foarte supărat pe mine când am plecat de la el. Mi-am dat seama că e foarte nervos. Eram în uşa bucătăriei. A început să se încordeze. S-a uitat la mine şi mi-a tras o palmă. Am înţeles. După o săptămână i-a trecut.

Şi fetiţa cu care lucrez acum e foarte tare. O prietenă îmi spunea că eu sunt la fel ca ea. «Poftim?» Tu îmi spuneai că ea m-a acceptat de la bun început. M-a acceptat, dar eu am simţit că a fost ceva de genul «OK, eşti simpatică, te accept, eşti aici. Te-am văzut în camera mea. Ce-i cu tine aici? Bine, hai. A doua zi: Tot aici eşti? A treia zi: Iar ai venit? Tu chiar vrei să rămâi aici? Bine, dar ştii că tot trebuie să te provoc. Mi-eşti dragă, dar e un protocol. Ăsta e protocolul. Trebuie să te testez.»

Până când am avut într-o zi un declic. S-a produs în baie. Am intrat după ea când a terminat. Îi aranjam hăinuţele şi m-a luat în braţe. Şi am luat-o şi eu pe ea în braţe. A fost momentul în care am simţit că toată încordarea mea, toată frica mea faţă de ea se dă la o parte. O ţineam pe ea în braţe. Se uita aşa la mine... Parcă îmi spunea «Te înţeleg. Ştiu că ţi-e greu. Dar şi mie mi-e greu. Hai că putem.» Şi am avut o zi minunată împreună. Şi i-am spus prietenei mele am ajuns la fetiţa cu care lucrez. «Chiar la ea. Tu ştii cât de frumos e? Am ajuns la ea...»"
...............................


_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
goanga

avatar

Mesaje : 53
Data nasterii : 01/08/1979
Data de inscriere : 26/02/2011
Varsta : 38
Localizare : alba

MesajSubiect: Re: despre terapie   Mar 7 Iun 2011 - 7:06

M am uitat pe postarile mai vechi ale voastre referitoare la materiale pentru terapie si am gasit doua magazine edushop si furnissa si am vazut ca au niste preturi de ma doare capu.De ,exemplu,noi acum suntem la puzzle din doua piese,iar la unu din aceste magazine un set cu 18 piese costa 90 de lei.Eu am avut o carte cartonata micuta care avea animalutele cate una pe pagina si le am taiat in doua si asa am facut de l am invatat pe David.Pe ea am dat doar 6 lei
.daca cineva dintre voi are materiale pentru terapie pe care nu le mai foloseste v as ruga daca se poate sa mi le dati mie.contra cost sau cum doriti.pupici
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Mar 7 Iun 2011 - 7:20

eu tot fac "reclama gratuita" la un magazin virtual de unde cumpar de peste 3 ani..eu de acolo mi-am adunat majoritatea materialelor

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


ce pot sa-ti spun sigur e ca sunt de calitate si rezistente..unele sunt noi sau ca noi...pretul fata de magazine sau fata de cele 2 firme amintite de tine mai sus e considerabil mai mic..si pe mine m-au socat preturile cand am intrat acum cateva luni pe siteurile amintite de tine eu mai cumpar ocazional de la un magazin second hand din oras si foarte rar ajung la piata de vechituri duminica personal nu am de dat sau vandut jucarii, caci tot ce ramane de la baiat foloseste fetita la programele ei..dar am zis ca sa reamintesc sursa mea de jucarii, caci daca au rezistat la terapie la amandoi, cu sute de utilizari si inca arata unele in stare perfecta, cred ca asta spune ceva

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


Ultima editare efectuata de catre camel in Sam 8 Oct 2011 - 11:35, editata de 1 ori
Sus In jos
angela

avatar

Mesaje : 483
Data de inscriere : 01/08/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Mar 7 Iun 2011 - 10:31

de la acelasi magazin virtual cumparam si noi de mai bine de 2ani si ceva
este o tipa super si poti sa-i spui ce anume cauti si iti va aduce cat de repede poate
apeleaza cu incredere la site-ul postat de cami
Sus In jos
nico_g



Mesaje : 536
Data nasterii : 29/05/1972
Data de inscriere : 08/08/2010
Varsta : 45

MesajSubiect: Re: despre terapie   Mar 7 Iun 2011 - 21:20

Şi eu am făcut la fel: am tăiat imagini din cărţi, iniţial în două, apoi în trei şi le-am lipit pe carton (e adevărat că nu au fost foarte rezistente, dar cartea fiind mai ieftină mi-a convenit mai mult şi a fost şi avantajul că am putut schimba mai multe imagini, taiate de fiecare dată diferit), apoi a primit cadou o carte cu poveste + puzzle cu Pinocchio şi astfel am trecut rapid la 12 piese. Din păcate, cartea nu o am mai am pentru că i-a declanşat o "pasiune" din aceea, spre patologic, era obsedat de puzzle şi începuse să facă simultan cele 6 imagini din carte, cu piesele toate amestecate, şi, în timp, a mai pierdut din piese, le-a rupt pur şi simplu, până am aruncat-o de-a binelea că se enerva că lipsesc piese. La puzzle am renunţat astfel pe la 3 ani jumate, că medicul mi-a spus că nu e bine să îi stimulez nicio activitate predominantă, şi mai ales puzzle, în cazul "copiilor de acest tip". Ideea cu tăiatul din cărţi chiar el mi-a sugerat-o, că îi placea (era obsedat) să rupă pagini din cărţi, apoi să le regăsească locul şi eu să lipesc cu scotch... Ii plăcea cum se aude când dezlipeam scotch-ul din rolă! Astfel, am vrut să preiau controlul şi, dintr-un obicei distructiv să fac ceva constructiv şi atunci am început să îi tai eu ce imagini am vrut, iniţial trebuia să le lipesc cu scotch, dar apoi le -am folosit ca un puzzle obişnuit.
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Joi 14 Iul 2011 - 0:03

pentru a-i creste copilului motivatia, "mandria lucrului facut de el si apreciat de altii" se creeaza o mica expozitie cu lucrarile lui

pe un perete alb sau oricum deschis la culoare se lipesc (eu folosesc pasta de lipici din aceea ca si guma de mestecat, se gaseste la raioanele de papetarie) lucrarile lui
pentru a fi mai aspectuoase..le lipesc pe foi la care le-am perforat marginile cu model ca si la felicitari..sau pe foi la care le fac chenar cu carioca cu sclipici

am afisat desene pe care le-a colorat el, pe care le-a desenat singur sau picturi
iar pe fiecare foaie expusa am scris sub desene TUDOR FLOARE PICTURA, TUDOR MASINA COLORAT etc
ideea este sa nu ramana pe veci tot aceleasi lucrari expuse, ci se inlocuiesc treptat cu altele noi..mai ales daca exista si evolutie la colorat/desen/pictura pentru ca el sa vada ca sunt tot mai frumoase lucrarile expuse

mai trebuie si eu sa diversific si cu bratari din margele insirate, buburuze si ce altceva a mai lucrat el pe partea de motricitate fina si art-terapie

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Vin 15 Iul 2011 - 1:17

legat de limbaj
sfatul oricarui logoped daca il veti intreba este ca sa nu folositi diminutive cu copiii dvs, indiferent ca sunt cu autism sau nu..deoarece la cei fara autism poate duce la probleme de vorbire (vorbeste neinteligibil, lipsa unor sunete si nu are rost sa ajungeti sa corectati ulterior prin ore de logopedie, daca se poate preveni, prin felul cum va adresati copilului si dvs si mai ales bunicii, care de cele mai multe ori din dorinta de a-i alinta, folosesc in exces diminutive)..iar pt copiii cu autism e o piedica in plus..pt ca pt un copil cu autism de exmpl caine si catel sunt 2 cuvinte diferite, care ii vor ocupa timp si vor trebui lucrate fiecare pentru a fi introdus in vocabular si generalizat....si atunci de ce sa nu-i usuram munca si sa-l invatam direct caine, mana, ochi etc..nu catel, manuta, ochisori etc..caci el la gradinita/scoala va trebui sa foloseasca cuvintele in forma lor literara

o alta chestiune ce o stiam eu era ca in familiile unde se vorbesc 2 limbi, trebuie aleasa limba predominanta sau cea care ii va fi mai utila copilului in mediul scolar/ in comunitate...DAR...la conferinta care a vut loc de curand la Oradea..invitata Olga Bogdashina a spus ca din punctul dansei de vedere nu trebuie limitat copilul doar la una dintre cele 2 limbi vorbite in familie, ci se pot ambele vorbi..doar ca trebuie delimitate exact persoanele si situatiile care vorbesc intr-o limba si care in cealalta...de exemplu seara mama vorbeste cu copilul numai romaneste in dormitorul lui, dar in sufragerie in timpul zilei familia vorbeste in engleza...dadea exemplu baiatul dansei, care desi a inceput sa vorbeasca tarziu, nu mai retin exact daca la 7 sau 10 ani, acum e bilingv, vorbeste atat engleza cati si rusa

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Dum 17 Iul 2011 - 4:44

sa nu ziceti ca topicurile mele sunt numai prea serioase..sa va impartasesc cateva din achizitiile facute azi, pe post de recompense

OCHISORI si GANDACI NEBUNATICI

suna ciudat asa-i? dar vi-i recomand

OCHISORII sunt de fapt baclava..se cumpara la caserola..si sper sa mearga pe post de recompensa alimentara, in incercarea de a elimina complet ciocolata

GANDACII NEBUNATICI..sunt niste gandaci cu baterie, costa 5 ron (erau la reducere) si ii bagi intr-o cutie si merg de nebuni, daca se intorc cu picioarele in sus reusesc singuri sa se rastoarne, la colturi/marginile cutiei stiu sa ia singuri virajele...amandoi copiii au fost f incantati..mai ales ca gandacii si vibreaza daca ii iei in palma, antonia deja si-i aranja pe burta sa simta vibratiile
eu le-am cumparat de la Metro..dar se gasesc si in alte supermarketuri

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
goanga

avatar

Mesaje : 53
Data nasterii : 01/08/1979
Data de inscriere : 26/02/2011
Varsta : 38
Localizare : alba

MesajSubiect: Re: despre terapie   Mar 30 Aug 2011 - 23:06

sa va scriu cum am reusit sa l fac pe davidut sa il fac pe davidut sa inteleaga cuvintele,poate foloseste cuiva.Pentru el partea de receptivitate a fost si mai este inca un pic grea.el este fascinat de reclame.recompensa cea mai mare este televizorul.Intr o seara ma uitam la televizor si vad reclame diverse.Si ma apuc si i spun cu un ton entuziasmant:crema ,sampon .parfum ,ciocolata .Asa a invatat primele lui cuvinte in receptiv.De atunci cand ii place ceva vine la mine si ma cauta cu degetele in gurita sa i spun cum se cheama.Intr o zi a vrut parfumul de la baie .I l am dat dar nu i am spus ce i ala pentru ca uitasem.A dat sa plece dar sa intors sa uitat fix in ochii mei si a spus 'arfum'[parfum].
Sus In jos
goanga

avatar

Mesaje : 53
Data nasterii : 01/08/1979
Data de inscriere : 26/02/2011
Varsta : 38
Localizare : alba

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 5 Sept 2011 - 3:49

autostimularea verbala a devenit la david un lucru care pana acum nu prea m a deranjat sau nu l am bagat prea tare in seama.Dar acum a luat o amploare mare.Cand are o stare de bine,ca sa o numesc asa in continuu faca aaaaa ,de nu mai stiu cum sa l fac sa incete.Asta cand e sa mergem la magazin,cumparaturile fiind una din pasiunilelui,sau cand fac mancare si se invarte pe langa mine sau cand se leagana seara.ii spun de obicei' taci' dar se opreste o secunda doua si iar o ia de la capat.Credeti ca as putea cumva sa reusesc sa ii scot aceasta autostimulare?
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 5 Sept 2011 - 6:15

autostimularile verbale se scot cu redirectionari..adica il pui sa repete dupa tine alte sunete/cuvinte..nu se insista pe o forma foarte corecta de pronuntie a acestor cuvinte, aici obiectivul fiind altul..se aleg cuvinte-silabe-sunete (in functie de nivelul copilului) simple...nu-l pui sa zica farmacie sau aeroport...ci baba, cana, rosu, sa numere etc..la un moment dat daca se aplica aceasta tehnica mereu, cu consecventa...va inceta de la primele 2-3 cuvinte sa se mai autostimuleze verbal

eu ii permit fetitei mele sa se autostimuleze verbal doar seara cand isi face trecerea spre starea de somn...caci atunci daca i-as face redirectionari verbale i-ar "fugi" somnul

iar in terapie..daca de exemplu e in timpul programului de sortari..chiar daca sorteaza corect, daca in acest timp se si autosmilueaza verbal, nu-i accept raspunsul ca fiind unul corect, ii spun Nu, ii rastorn inapoi toate obiectele si trebuie sa o ia de la capat cu sortarea...copiii pricep in cateva zile de ce nu le accepti executia exercitiului si vor invata sa lucreze in tacere, fara sa deranjeze de exemplu in clasa colegii

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
goanga

avatar

Mesaje : 53
Data nasterii : 01/08/1979
Data de inscriere : 26/02/2011
Varsta : 38
Localizare : alba

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 5 Sept 2011 - 6:55

mersi de sfat,sa stii ca la asta nu m am gandit dar cred ca e ceva bun.Chiar acum am am incercat si cuvantul apa la repetat dupa mine.O sa incerc sa lucru mult pe partea asta.Cand lucru cu el la masa nu l am vazut sa faca asa ca de obicei trebuie sa se uite la mine si se concentreaza pe comanda mea pentru a obtine recompensa.
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 5 Sept 2011 - 7:21

se face asa pt ca nu e bine sa-i spui shhh sau stop, caci noi incercam sa-i incurajam sa verbalizeze, nu sa-i blocam...dar vrem sa vorbeasca cu rost, nu lalaieli si sunete repetate stereotip

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Vin 9 Sept 2011 - 8:35

pt logopedie va pot da niste prompturi care il va ajuta pe copil sa simta "litera" si sa o discrimineze mult mai bine..numai cateva exemple va dau pe care le pot descrie in cuvinte, altele numa daca as arata fizic as putea...logopeda noastra foloseste la ambii copii si a avut rezultate bune cu amandoi asa...in mod sigur nu se va supara ca destainuiesc micile tertipuri, caci este o persoana care ajuta pe oricine poate si invata pe oricine e dornic sa lucreze cu astfel de copii

toate se fac intai cu degetul/mana copilului la adult-pt exemplu, apoi cu un deget (mana) al copilului la adult cu altul la el, mai apoi numai la copil

Pt M se pune degetul pe nara, caci se simte cum se "expulzeaza" aer cand spui M
Pt SH (de la sarpe) noi folosim gestul pt liniste SH, cu un deget peste buze

pt distinctia dintre S si SH se tine palma intinsa in fata gurii si simti cum la S iese aer rece, la SH iese aer cald

pt R care e cea mai vibranta litera, mana pe gat, caci se simte cum vibreaza corzile vocale

pt B se loveste cu un deget obrajii umflati, se simte cum se dezumfla obrajii cand spui B

Pt D limba intre dinti, limba scoasa exagerat sa vada copilul pozitia

pt F cu un deget se apasa buza de jos inauntru

pt A bate in mod repetat cu un deget barbia, sa-si aduca aminte sa "traga" barbia in jos ca sa ramana gura larg deschisa

pt I se trage cu un deget de coltul gurii

pt N lovim cu palma pe picior, sa-si aduca aminte cum ai face NA-NA (="bataita")

pt P prinzi cu degetele buzele inchise

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
goanga

avatar

Mesaje : 53
Data nasterii : 01/08/1979
Data de inscriere : 26/02/2011
Varsta : 38
Localizare : alba

MesajSubiect: Re: despre terapie   Vin 9 Sept 2011 - 11:42

le am citit, o sa le notez si in caietul de lucru.Sa stii ca atunci cand l am invatat pe david in imitatie semnul pentru liniste am obs ca poate sa l pronunte pe s.
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 19 Sept 2011 - 5:02

eu fac cu tudor niste programe care ii plac mult
le-am pus eu nume..
memo-gustativ
adica ii dau sa guste diverse alimente, apoi il leg la ochi si gusta si trebuie sa recunoasca alimentul..se poate folosi: felie de lamaie/ciocolata/salam/mustar/ketchup/ felie portocala..deci ceva cu gust care iese in evidenta si el cunoaste denumirea alimentului

alimente pt astfel de degustari folosesc si pt a numi el gustul..in sensul de dulce/sarat/amar/acru..dar acolo nu-l leg la ochi

memo-olfactiv..il pun sa miroase legat la ochi si sa recunoasca apoi ce a mirosit...folosesc: felie salam/felie lamaie/cafea macinata/mustar/felie ceapa/catel usturoi etc...deci alimente cu miros specific si puternic

si la joc copiii folosesc aceste programe..ca un fel de concurs..cine recunoaste mai multe gusturi sau mirosuri

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
goanga

avatar

Mesaje : 53
Data nasterii : 01/08/1979
Data de inscriere : 26/02/2011
Varsta : 38
Localizare : alba

MesajSubiect: Re: despre terapie   Dum 20 Noi 2011 - 5:03

david a invatat sa folosesca calcuatorul cu o precizie de ma uimeste dar in acelas timp ma deranjeaza ca nu mai asta are in cap.Are o memorie vizuala de ma uimeste ca stie daca scriu youtube sau [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] fine o sa va povestesc la jurnal mai multe ,as vrea sa stiu daca stiti ceva programe educative ,nu stiu puzzle jocuri pt.gandirea logica ,orice ce m ar putea ajuta sa exploatez acest lucru in mod constructiv .
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Sam 11 Feb 2012 - 6:13

ca sa ne reamintim ca lauda/recompensa sociala nu e ceva specific doar terapiilor de recuperare..ci este ceva de care au nevoie toti copiii si care ii motiveaza

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

"Nu știu cum stau lucrurile în alte familii, dar la noi nu trece zi de la Dumnezeu să nu facă pitica vreo boacănă care să nu poată fi trecută cu vederea, pentru care eu evident să o cert. Și dacă stau bine să mă gândesc, treaba asta, cu certatul, se întâmplă și de mai multe ori pe zi, pentru că oricât i-aș explica ce are voie să facă, și ce nu, dânsa parcă pentru a-mi face în ciudă face numai lucruri din categoria „NU”.

Unde vreau eu să ajung este faptul că toții părinții le arată copiilor într-un fel sau altul unde greșesc, dar din păcate prea puțini le arată și ce au făcut bine. Părerea mea este că din moment ce îi cerți, pentru ceva rău sau greșit, trebuie să-i și lauzi atunci când fac un lucru bun, mai ales că cei mici tânjesc după atenția părinților.

Cred că ați observat și voi că atunci când nu-i băgăm în seamă sau nu prea avem timp de ei, cei mici fac repede câte-o năzbâtie, chiar dacă știu că vor fi certați, doar pentru a ne atrage atenția. Dacă până și-un reproș este bun pentru ei, vă dați seama cât de mult valorează o vorbă bună, o laudă.

Mai mult de-atât, cum să învețe care sunt lucrurile bune, dacă nu le-o arătăm, pentru că atunci când fac ceva rău, repede sărim cu gura pe ei. Haideți să facem la fel și atunci când fac ceva bun. L-ai certat că nu a salutat?, atunci laudă-l când ia o mizerie de pe jos și o aruncă la coșul de gunoi! Îl cerți când se murdărește? laudă-l și când te ajută să speli vasele! Laudele îi stimulează pe cei mici și îi ajută să capete încredere în ei înșiși, plus că atenția pozitivă îi face să se simtă iubiți și apreciați.

Și, să nu uităm că oricine are nevoie să mai audă câte-odată o vorbă bună. Mai ales cei mici."

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
gabi.b
Admin
avatar

Mesaje : 1246
Data nasterii : 14/10/1969
Data de inscriere : 30/07/2010
Varsta : 48
Localizare : ORADEA

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 20 Feb 2012 - 1:41

Regres, stagnare, progres… pasi in terapie
Posted by: Daniela Martinescu on: 14 februarie, 2012






Psiholog Andreea Maxim
Cand ai un copil te gandesti mereu ce poti sa-i oferi mai bun, te gandesti cum sa faci sa aiba tot ce isi doreste, sa nu-i lipseasca lucrurile pe care tu nu le-ai putut avea, incepi sa ai anumite dorinte si asteptari pentru copilul tau: iti doresti sa aiba succes, sa devina doctor intr-o buna zi. Toate acestea se pot implini sau nu in functie de ceea ce copilul tau va dori sa faca la momentul potrivit. In realitate ce-ti doresti pentru el este sa aiba o viata fericita, iar tu ca parinte sa-l ghidezi sa si-o construiasca, sa pui bazele fundatiei. Ceea ce un parinte simte pentru copilul sau nu se schimba odata cu aflarea diagnosticului de autism, dragostea pentru el este aceeasi, provocarile acestei tulburari sunt cele cu care trebuie sa lupti.
Drumul pe care l-ai stabilit dinainte isi schimba directia, totul se schimba si trebuie sa te reorganizezi in functie de nevoile copilului.Uneori incepi chiar sa te invinovatesti si ai senzatia ca toate privirile sunt atintite spre tine, Ce este de facut? Cum trebuie sa procedezi? Esti singur in aceasta lupta continua?. Ce ai de facut este sa analizezi situatia cu mult calm si cu siguranta nu este deloc usor. Indiferent de barierele pe care le intalnesti in cautarea solutiilor pentru copilul tau continui sa mergi inainte, informandu-te in permanenta, cautand sa gasesti persoanele care sa te orienteze pe drumul cel bun. Sa gasesti un specialist in care sa ai incredere si care sa stabileasca pasii ce trebuie urmati, care sunt prioritatile copilului in fiecare moment.
Eforturile pe care le fac parintii sunt foarte mari, atat cele emotionale cat si cele economice. Nu trebuie sa uiti ca pentru a-l ajuta pe el si tu trebuie sa te simti bine, sa ai grija de sanatatea ta, sa te relaxezi atunci cand ai nevoie.
Nu trebuie sa uitam efortul copilului in tot acest timp, toti pasii pe care i-a parcurs pana sa ajunga aici. Sunt multe informatii pe care si le insuseste, multe abilitati pe care si le formeaza, si poate avea nevoie de o perioada de acomodare, sa se simta pregatit pentru o urmatoare etapa.
Inainte de a incepe terapia parintele copilului cu autism se confrunta cu mari temeri, indoieli, nelinisti, cauta strategii prin care sa poata gestiona toate aceste sentimente coplesitoare si prin care sa gaseasca o solutie, cea mai eficienta pentru copilul sau. Sa mergi inainte pe un drum care nu stii unde duce si nici cand se termina confruntandu-te pe parcurs cu propriile tale nevoi este fara indoiala o dovada de iubire si curaj.
Iar cand copilul incepe sa-ti arate ca toate aceste eforturi au avut un rost parintii incep sa-si aminteasca de dorintele pe care le-au avut la inceput pentru copilul lor. Este un lucru firesc care se poate intampla si atunci parintii aleg sa grabeasca ritmul copilului iar pasii mici cu care a inaintat pana acum se pot transforma in unele cazuri in pasi de urias. De aceea este importanta comunicarea cu terapeutii care il ajuta in procesul de invatare si suportul constant de care poate beneficia famila: psihologi, educatori, persoane apropiate, toti cei dispusi sa inteleaga si sa ajute, uneori doar sa asculte.
Progresele exista si trebuie sa fim constienti de ele! Poate un copil a avut o perioada in care a pierdut anumite cunostinte dobandite dar analizand evolutia pe o anumita perioada ne dam seama ca pe alte arii a progresat considerabil. Chiar daca o evaluare arata ca inca mai are de recuperat cu siguranta arata si progresele facute de copil in ultima perioada.
Ganditi-va la invatarea unei limbi straine… noi toti facem eforturi la inceput, si marele entuziasm ne cuprinde cand incepem sa spunem primele cuvinte, si sa ne exprimam in limba respectiva. Apoi crestem, ne imbogatim vocabularul, pronuntia, fluenta etc. Poate ca sunt perioade in care nu mai mai achizitionam nimic, ci doar ne imbunatatim fluenta. Insa ce am invatat este acolo, gata sa fie scos la iveala odata cu urmatoarea lectie sau intalnire.
Exista stagnari si uneori exista regres in orice arie de dezvoltare, in orice persoana. Copilul angajat intr-un program intensiv de terapie „merge la servici” in fiecare zi, iar el ca si noi, poate avea perioade bune, efervescente si perioade mai putin bune.
Ce este de facut cand apare stagnarea sau regresul?
- Uneori este de ajutor sa se reevalueze recompensele, si intreg sistemul motivational.
- Uneori ajuta schimbarea modului in care se desfasoara terapia, poate locatia, poate stimulii cu care se lucreaza, poate jucariile.
- Uneori ajuta reevaluarea obiectivelor si schimbarea lor unde este cazul (poate sunt prea multe obiective de atins simultan, poate unele obiective sunt prea inalte, poate unele sunt prea jos, au fost de mult masterate si nu s-a trecut mai departe la timp).
- Uneori ajuta sa iei o pauza sau sa o iei de la inceput, inarmat cu multa rabdare, analizand insa obiectiv situatia si modul de lucru.
- Analiza situatiei si a comportamentelor este necesara oricand atunci cand progresele sunt evidente sau cand nu apar la timp pentru a putea schimba la timp situatia in favoarea copilului.
- Change and be ready to change again!
Pe masura ce copilul incepe sa faca progrese din nou, cu ajutorul terapiei parintele isi face mari sperante si uneori uita ca lupta nu s-a sfarsit ci ca de fapt abia incepe, este continua si consecventa.
Aceasta lupta insa este specifica oricarui parinte, chiar daca copilul are autism sau nu. Fiecare parinte doreste sa-si vada copilul independent, si inainte de toate fericit.


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
http://www.autismbihor.ro
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Lun 20 Feb 2012 - 3:47

am citit topicul de mai sus..si intr-adevar confirma din experienta personala ca perioade de stagnare/regres pot apare..si sunt mai evidente intr-o terapie intensiva

la baiat am avut numeroase astfel de perioade, dar am reusit sa le depasesc

la fetita am avut perioade mai scurte de regres/stagnare...dar ceea a fost total socant pt toti cei implicati in terapia ei a fost un regres puternic..lung ca durata, din luna martie pana in noiembrie, foarte puternic ca si "intensitate", caci in afara de rutinele zilnice (mers la toaleta/spalat maini/imbracat-dezbracat), toate cunostintele pe receptiv si expresiv si le-a pierdut in mai putin de 3 saptamani. Ca si factor declansator eu sunt convinsa ca a fost vaccinul obligatoriu de la 4 ani...altceva nu am reusit sa identific. Exact de a doua zi dupa vaccin a inceput calvarul. Va dati seama cat de vinovata m-am simtit ca am acceptat acel vaccin, desi aveam indoieli daca sa-l accept ori ba.

Daca pana atunci avea mai ales pe partea de receptiv avea zeci de obiecte/actiuni/obiecte mediu/persoane/locatii etc masterate si generalizate, dupa vaccin nu mai putea identifica nici dintre doua obiecte simple, foarte des folosite de ea..exmpl: arata cana-arata minge.

"Uneori ajuta sa iei o pauza sau sa o iei de la inceput, inarmat cu multa rabdare, analizand insa obiectiv situatia si modul de lucru." Nu sunt sigura ca afirmatia din topicul de mai sus se refera la o pauza totala cu terapia pentru o perioada...eu nu am facut asa ceva, caci am citit multe alte carti care spun ca in astfel de situatii trebuie sa continui, sa nu cedezi. Intr-adevar am luat-o de la capat. Si aici nu ma refer la reintroducerea treptata a obiectelor sau cartonaselor...ci si mai jos...caci fetita mea ajunsese sa priveasca in gol, undeva deasupra obiectelor si arata efectiv la intamplare. Plus au napadit-o zeci de autostimulari tactile/vizuale/verbale si cu aparatul bucal.

Am avut din nou programe de sine statatoare din nou pt:
-contact vizual cu persoana
-scanare obiecte de pe masa (puneam un obiect pe masa, ea venea la masa si efectiv daca doar privea obiectul, fara nici un SD) era recompensata din plin...la inceput foloseam chiar recompense pe masa ca sa-i atraga privirea, mai apoi obiecte neutre
-mainile cuminti si o pozitie corecta la masa (i-am desenat cu carioca sablon de palme si ei si terapeutei pe folia de pe masa, si ea statea cu maini cuminti prin imitatie dupa terapeut)
-am incercat tot felul de pozitii cand am inceput programele pe receptiv: amandoua fata in fata stand pe scaun cu masa intre noi; amandoua fata in fata stand pe scaun fara masa intre noi; terapeut stand pe scaun, copilul in picioar;, amandoua in picioare si cartonase/obiecte tinute in maini...pozitia care a mers la noi a fost: terapeut stand pe marginea patului cu obiectele/cartonasele in maini, copilul in fata terapeutului in picioare, cu o cutie de carton intre picioare jos ca sa nu isi poata freca talpile una de alta sa se autostimuleze, caci imediat isi pierdea atentia...cu vesta cu greutati in spate sa nu fie hiperactiva, cu mansetele cu greutati pe maini sa isi frece degetele pt autostimulare...terapeutul dadea SD-ul, avea ascunse obiectele/cartonasele, lasa 2 secunde dupa Sd sa apuce sa proceseze si apoi ii arata cele doua obiecte/cartonase....
vreo 2 luni zilnic am lucrat exclusiv pe atentie/contact vizual/scanare obiecte/raspunsuri fara autostimulari/maini cuminti
vreo luna zilnic am lucrat numai pe a cauta cele mai bune pozitii in care sa reincepem programele de receptiv

normal ca mi-am pus si eu tot felul de intrebari...inclusiv daca mai are rost sa continui terapia in cazul fetitei...in tot acest timp era multa frustare si pentru mine si pentru terapeute, copilul era chinuit si urla toata sesiunea, zecile de milioane se plateau lunar in zadar (nu in zadar vis-a-vis de munca terapeutelor ca atunci le-a fost si lor mai greu ca oricand..ci in zadar vis-a-vis de eficienta terapiei si rezultatelor fetitei mele)...deja lunar la fiecare instructaj incercam alta tactica, alta abordare...la un moment dat am optat pt invatarea incidentala (poate o sa dezvolt in vreun alt topic aceasta abordare)...cand am simtit ca toata lumea a ajuns la capatul rabdarii...am intervenit eu zilnic ca si terapeut..a fost pe "ideea ori la bal ori la spital"....intram numai pt programele de receptiv in camera de terapie...ieseam dupa cate jumatate de ora, transpirata si in vene, asa efort fizic si psihic faceam ca reusesc o conexiune cu ea...dar a meritat...am reusit sa o deblochez...2 luni am lucrat eu exclusiv programele de receptiv cu ea, iar simultan terapeutele notau in monitorizari si ii dadeau promptul la inceput, iar mai apoi numai recompensa pt a merge totul foarte rapid

i-am interzis accesul total la ipad in afara terapiei si il primea ca recompensa doar pt programele de receptiv...a ajuns sa fie foarte motivata de aceasta recompensa

treptat dupa o luna am putut trece de la acea pozitie de langa marginea patului, terapeutul avand obiectele in maini ..la masa de lucru, fata in fata, stand amandoua pe scaun..dar inca mai era nevoie de un mic artificiu..daca i-as fi lasat pe masa obiectele/cartonasele inainte sa dau SD sau in timp ce dadeam Sd ea isi fixa privirea pe unul dintre ele..si chiar daca stia ca e gresit fata de ce ii cer, pe ce se fixa aceea arata..si atunci cum nu aveam 3 maini cand am trecut la format de 3...le puneam pe masa, dar in fata lor puneam un carton ca o "perdea" , dadeam SD si lasam 2 secunde sa inteleaga cerinta si apoi ridicam cartonul si-i dezveleam obiectele/cartonasele
treptat, dupa o luna jumate am putut trece de la format de 2 obiecte/cartonase la format de 3 obiecte/cartonase...acum am ajuns la peste 8 pe masa

in sfarsit am recuperat regresul si chiar putem spune ca suntem pe un trend ascendent...dar prapastia a fost adanca si am crezut ca nu mai iesim din ea..mai ales cand aveai termen de comparatie cum ajunsesem cu ea inainte dupa 2 ani de terapie intensiva si unde am ajuns in perioada regresului...aproape ca era mai rau decat la inceput...caci acum avea si ea oroare de cerinte, frustari puternice, plus acele zeci de autostimulari ce au napadit-o si care ea nu le-a avut deloc la 1 an si 10 luni cand am inceput terapia (atunci era un copil docil, dependent de mama si total dezinteresat de restul ce o inconjura)

Pentru cei care nu fac terapie ABA, probabil e cam "pasareasca" exprimarea mea in acest topic...dar restul stiu despre ce vorbesc, ca format, ca pozitie terapeut-elev, ca recompensa, programe receptiv-expresiv etc.

Concluzia o trageti singuri fiecare...concluzia mea personala este ca pana la acest moment a meritat sacrificiul si munca "in zadar", caci am ajuns din nou pe taramul progresului si sperantelor, in ciuda a tot ce s-a intamplat...nu stim ce ne rezerva viitorul...dar inca cat putem vom investi toate resursele (prioritate absoluta in fiecare zi/energie/ cunostinte acumulate/timp/bani) in copiii nostri pentru a le oferi sansa unei vieti independente.


am postat acest topic la 2 sectiuni...aici pentru ca este exact legat de topicul anterior...si la jurnalul copiiilor mei, pentru ca face parte din evolutia lor si se poate urmari cronologic...daca administratorii considera ca este in regula asa, rog lasati-l postat la ambele rubrici..altfel stergeti-l de aici si lasati-l numai la jurnal (desi..o idee mai veche de a mea era ca sa administratorii/moderatorii, dar si fiecare dintre cei ce au postat sa "culeaga" de la jurnalele copiilor paragrafele care se potrivesc la o anumita tematica si sa le copieze si acolo...chiar eu imi amintesc ca am scris legat de experienta altor copii cum am procedat noi in acel caz...dar acea informatie era valabila la modul generic la mai multi copiii si s-ar fi putut scrie parte din ea la topicul de senzorial sau la topicul de autostimulari sau la limbaj etc)

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
camel

avatar

Mesaje : 946
Data de inscriere : 31/07/2010

MesajSubiect: Re: despre terapie   Sam 17 Noi 2012 - 11:24

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Particularităţile jocului la copilul autist sunt:

Jocul este stereotip şi repetitiv, nu este elaborat, creativ.

În loc să creeze, să imagineze, copilul autist mimează repetitiv atitudini sau gesturi.

Copilul autist are un deficit în activitatea imaginativă la diferite niveluri ale simbolismului.

Natura simbolică a jucăriilor le este străină, nu o pot înţelege.

Este afectată şi abilitatea de a substitui un obiect cu altul în „jocul simbolic”, „jocuri cu roluri”. De altfel, nici nu participă şi nici nu înţeleg astfel de jocuri.

Copilul autist se joacă cu propriile lui stereotipii, el se distrează răsucind obiectele, învârtindu-le sau privind obiecte care se mişcă repetitiv (ex: privesc îndelung maşini rotative, evantaie).

Jocul ca metodă de învăţare

Jocul este în primul rând o forma e relaxare, un generator de bucurie, o recompensa în sine. Prin faptul că ajută la descărcarea energtică, la canalizarea acesteia într-o forma plăcuta, are și un foarte mare rol în dezvoltarea pihică și fizica a copiilor. În joc copilul își poate imagina ca se află în situaţii de viață deosebite în care totul decurge așa cum își doreşte sau poate întâmpina dificultăţi cărora le poate face față , într-un mediu plăcut și sigur.

Jocul este o parte integrantă a vieţii copilului, este forma cea mai accesibilă pentu a ințelege pe ceilalţi (dar și pe sine) și a se integra în lumea înconjurătoare.

Copii instituționalizați dar și cei din familiile în care se manifesta fenomenul de "dezertare" a unuia dintre părinţi sunt adesea apatici, timizi, sau aflându-se la celălalt pol sunt impulsivi și acţionează mecanic, neavând păreri, sau opinii proprii. Jocul devine forma în care ei pot experimenta, pot să-și descopere calităţile, dar și defectele, capacităţile de a întelege , învaţa din experienţe și nu este judecat pentru greşelile care pot apărea; învața să fie atent, să asculte , să înţeleagă şi să interpreteze mesajele celorlalţi.

În mediul oferit de joc, copilul interacţionează cu ceilalţi, reacţionează în conformitate cu reacţiile celorlalţi, colaborează cu aceştia pentru atingerea unui scop comun.

În joc, pentru a se desfăşura în mod normal, este nevoie ca regulile să fie respectate. Acesta este primul pas în a înţelege scopul regulilor, a normelor sociale şi morale. Odată înţelese şi acceptate regulile jocului, cresc şansele ca normele sociale să fie internalizate. Copilul se obişnuieşte să dea și să primească , sa aibă un rol în luarea deciziilor în cadrul grupului, să aibă o opinie proprie pe care să o susţină cu argumente.

Jocul oferă oportunităţi egale tuturor membrilor grupului, oferă posibilitatea respectării celuilalt ca pesoana, ca individualitate. Jocul dezvoltă spiritul de echipa având ca rezultat intelegerea diferentelor dintre experienţele proprii și cele comune.

Jocul oferă şansa experimentării competiţiei, a avantajelor obţinute în urma efortului depus, experimentarea situaţiilor competiţionale intr-o conjunctură sigură, a impactului unui succes sau eşec.

Jocul poate fi o metoda de invatare, o metoda de autoeducare prin care copilul își antrenează imaginaţia, creativitatea, capacitatea de înţelegere și depune un efort, recompensat prin el însuşi.

Prin joc poate fi încurajată responsabilizarea individuala, independentă. Copilul este pus în situaţia de a se descurca în diverse situaţii, pe cont propriu sau poate fi responsabil de evoluţia unor situaţii. Astfel experimentează impactul propriilor decizii.

Pentru un copil impulsiv, confruntarea cu situaţii diverse , într-un mediu securizat , în care să nu se simtă ameninţat și în care poate experimenta consecinţele propriilor acţiuni este o modalitate de învățare, de educare a reacţiilor.

Copiii timizi, distanţi sunt Încurajaţi să acţioneze în cadrul jocului. Li se dă posibilitatea de a experimenta în cadrul unui grup în care este promovata egalitatea de şanse intre indivizi, în care fiecare are şanse de afirmare, fiind folosite materiale accesibile, având posibilitatea de a alege.

Prin crearea unor situaţii "de viata" deosebite, copiilor li se dă posibilitatea ca prin joc sa-si exercite curiozitatea , să pună întrebări, să reacţioneze în acord cu propria capacitate de înţelegere și de acţiune , să exprime propriile acţiuni.

Folosirea jocului ca formă de învățare și dezvoltare psihică și fizică a copiilor duce la următoarele concluzii:

jocul ca formă plăcuta de relationare , poate fi folosit ca instrument de transmitere a unor atitudini, comportamente dar și informaţii;

folosirea jocului ca metoda de exersare a imaginaţiei, creativităţii;

folosirea jocului ca metoda de educare a comportamentelor,de internalizare a unor atitudini comportamentale;

utilizarea jocului ca metoda de invatare și exersare a respectării regulilor, a înţelegerii acestora ca parte integrantă a vieţii sociale;

jocul poate oferi cadrul de desfăşurare a unor situaţii din care să reiasă necesitatea acceptării și respectării celuilalt ca individualitate, având opinii personale, ce trebuiesc respectate.

jocul ca activitate competiţionala oferă posibilitatea de educare a spiritului de echipa, de intelegere și mobilizare pentru atingerean obiectivelor comune, de dezvoltare a inteligentei emoţionale.

DE CE ESTE JOCUL METODA DE ÎNVĂŢARE?

Jocul este o metoda de invatare care se adresează deopotrivă părinţilor, cadrelor didactice și pedagogului social.

Primii care aplică aceasta metoda sunt părinţii. În primul rând ei trebuie să ofere copiilor un loc clar în care sa se joace, încurajandu-i să facă acest lucru. Nu sunt necesare un milion de jucării, ci doar dispoziţia de a te juca cu copilul tău. Jocul nu se desfăşoară după program fix, ci de-a

lungul întregii zile, (chiar vieţi). Părintele este cel care trebuie să creeze atmosfera de joc. Când îți iei copilul de la scoală și aştepţi autobuzul impreuna cu el, număraţi maşinile care trec, sau numiţi culorile hainelor cu care îi imbracați sau va îmbrăcaţi. Motivați-vă copilul sa se joace, încurajându-1 mereu. Părinţii trebuie să aleagă pentru copiii lor jocuri portivite vârstei și abilităţilor, căci un joc nepotrivit, mai mult îi descurajează decât să îl provoace la învățare și cunoaştere. Totdeauna

părinţii trebuie să își încurajeze copiii să se joace, apreciindu-le jocurile. Adulţii spun adesea ” îmi place cum lucrezi", dar nu spun aproape niciodată" îmi place felul în care te joci".

Cum pot părinţii să încurajeze jocul copiilor lor?

Faceți-vă timp să observaţi cum se joacă copii dumneavoastră;

Jucati-vă alături de copiii dumneavoastră;

Lăsați-i să câştige;

Creati-le oportunităţi pentru jocuri libere.

Odată cu înaintarea în vârsta și intrarea la grădiniţa si apoi la scoală, lucrurile se "complică".

Deşi unanim recunoscut că jocul reprezintă activitatea dominantă la vârsta copilăriei, practicarea sa având efecte benefice în planul dezvoltării armonioase a preşcolarilor și şcolarilor mici, deşi se promovează cu insistență în pedagogie o noua orientare metodologică ce pune accent pe integrarea jocului în procesul instructiv-educativ, în practica educativă se constată însă, din păcate, ca valenţele sale informativ-formative nu sunt nici pe departe suficient valorificate.

Adeseori în grădiniţa, mai ales, se organizează jocuri lipsite de atractivitate și dinamism, care nu se deosebesc cu nimic fața de tradiţionalele activităţi comune, iar în școala primară jocul este foarte puţin prezent.

Un lucru important de care trebuie să tina cont cadrele didactice, este acela că o noţiune se învață mai repede si ramane în mintea şcolarului mai mult timp, daca este fixată prin aplicaţii practice, sub forma de joc. În clasa fiecare cadru didactic trebuie să creeze atmosfera de joc, în care jocul cu reguli să aibă întâietate (recompensă și pedeapsă).

Un al treilea domeniu de aplicare a jocului ca metoda de învățare este pedagogia socială. Consider că jocul este una din metodele cele mai importante de relationare cu "clienţii". În cadrul jocului se realizează treptat procesul de socializare a copilului, mai ales prin procesul de imitaţie și asumare de roluri care îi permit pătrunderea în universul de convieţuire a oamenilor. În felul acesta copilul învață să înţeleagă și să aprecieze conduita celorlalţi, învață să cunoască, fie și parţial, valoarea socială a acţiunilor umane, să raporteze faptele sale și ale celorlalţi la regulile morale ce dirijează relaţiile interumane. Se creează emoţia de responsabilitate directă în anumite situaţii, dorinţa de a fi de folos.

Concluzionez că prin joc are loc o largă expansiune a personalităţii, realîzandu-se o absorbţie uriaşa de experienţa si trăire de viața, de interiorizare și de creaţie, conturarea de aspiraţii, dorinţe care se manifestă direct în conduita și reprezintă latura proiectiva a personalităţii.

Jocul îi permite individului să-și realizeze " eul", să-și manifeste personalitatea, să urmeze pentru un moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin alte activităţi.
Publicat de Nicoleta Stanciu

_________________
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: despre terapie   

Sus In jos
 
despre terapie
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Copii cu autism  :: Clinica virtuala :: Terapii :: Schimb de experienta.-
Mergi direct la: